CINE A FOST CONSTANTIN CEL MARE?
Constantin I (lat: Flavius Valerius Constantinus), cunoscut și sub numele de Constantin cel Mare, a fost împărat roman între anii 306 și 337 d.Hr. și primul care s-a convertit la creștinism. Constantin a slujit cu distincție sub împărații romani Dioclețian și Galeriu. Și-a început cariera făcând campanie în provinciile orientale (împotriva perșilor) înainte de a fi rechemat în vest (în anul 305 d.Hr.) pentru a lupta alături de tatăl său în Britania. După moartea tatălui său în 306, Constantin a devenit împărat. A fost aclamat de armata sa la Eboracum (York, Anglia) și, în cele din urmă, a ieșit victorios în războaiele civile împotriva împăraților Maxențiu și Liciniu pentru a deveni singurul conducător al Imperiului Roman în 324.
După ce a devenit împărat, Constantin a adoptat numeroase reforme pentru a consolida imperiul. El a restructurat guvernul, separând autoritățile civile și militare. Pentru a combate inflația, a introdus solidus, o nouă monedă de aur care a devenit standardul pentru monedele bizantine și europene timp de peste o mie de ani. Armata romană a fost reorganizată pentru a fi formată din unități mobile (comitatenses) și trupe de garnizoană (limitanei) care erau capabile să contracareze amenințările interne și invaziile barbare. Constantin a dus campanii de succes împotriva triburilor de la frontierele romane - cum ar fi francii, alemanii, goții și sarmații - și a reinstalat teritoriile abandonate de predecesorii săi în timpul crizei din secolul al III-lea cu cetățeni de cultură romană.
Deși Constantin a trăit o mare parte din viață ca păgân și mai târziu ca catehumen, a început să favorizeze creștinismul începând cu anul 312, devenind în cele din urmă creștin și fiind botezat fie de Eusebiu de Nicomedia, un episcop arian, după cum atestă multe figuri istorice ariene notabile, fie de Papa Silvestru I, ceea ce este susținut de Biserica Catolică și de Biserica Ortodoxă Coptă. El a jucat un rol influent în proclamarea Edictului de la Milano din 313, care a declarat toleranța față de creștinism în Imperiul Roman. A convocat Primul Conciliu de la Niceea în 325, care a produs declarația de credință creștină cunoscută sub numele de Crezul de la Niceea. Biserica Sfântului Mormânt a fost construită la ordinul său în locul presupus a fi mormântul lui Iisus din Ierusalim și a fost considerată cel mai sfânt loc din întreaga creștinătate. Din punct de vedere istoric, acesta a fost numit "primul împărat creștin" și a favorizat Biserica creștină.
NAȘTEREA ȘI FAMILIA
La 27 februarie anul 274, s-a născut Constantin cel Mare, la Naissus, provincia Dacia Mediterranea (astăzi orașul sârb Niș). Constantin s-a născut într-o perioada tulbure pentru Imperiul roman. Migratorii atacau tot mai des, iar conducătorii se certau pentru putere, în timp ce economia mergea prost. A fost fiul lui Flavius Constantius, un ofițer al armatei romane de origine ilirică, care fusese unul dintre cei patru conducători ai Tetrarhiei. Mama sa, Elena, era o greco-creștină, soție nelegitimă, era de origine modestă, o hangiță din zonă.. Mai târziu canonizată ca sfântă, ei i se atribuie în mod tradițional convertirea fiului său.
Se știe că tatăl sau a fost chemat mai tărziu la curtea lui Maximianus, unde s-a căsătorit cu fiica vitregă a acestuia, Theodora, devenind în anul 293, Caesar al Occidentului.
După aceasta, micul Constantin a fost adus la curtea împăratului Dioclețian, unde a rămas mai bine de 10 ani și a primit învățătura armelor.
Când Dioclețian a părăsit de buna voie tronul, se credea că tânărul Constantin vă deveni Caesar, dar nu a fost așa.
PRELUAREA PUTERII
Până în anul 306, Constantin a fost ostatic la curtea lui Galerius, când a plecat la tatăl sau, care își simțea sfârșitul aproape. La moartea tatălui, Constantin a luat sub stăpânire Britannia și Gallia. În apărarea frontierei Rinului, a reușit să învingă triburile germanice ale francilor.
În anul 307, devine Caesar, dar urmașii lui Dioclețian au început certurile pentru tron. În timpul luptelor dintre cei care doreau tronul, se spune că viitorul împărat s-a dus la un templu al lui Apollo din Gallia. Aici a avut o viziune care i-a prevestit o domnie de 30 de ani. După aceasta, a pus să se bată monedă cu chipul sau, alături de cel al zeului Soare.
Dorind să fie singurul stăpânitor, Constantin a trecut Alpii și l-a învins de mai multe ori pe rivalul sau, Maxentius, care a fost omorât în bătălia de la Pons Milvius, Podul Șoimului. La 29 octombrie 312, Constantin intră victorios în Roma.
IISUS HRISTOS ȘI BĂTĂLIA DE LA PONS MILVIUS
Bătălia de la Pons Milvius a rămas în istoria creștinătății deoarece se spune că înaintea lui Constantin și a soldaților săi a apărut monograma lui Hristos. Cu o zi înainte, Constantin avusese un vis, în care i s-a arătat Iisus Hristos, spunandu-i că daca vă avea semnul crucii pe scuturi și steaguri, vă ieși învingător. Constantin a făcut acest lucru și a ieșit învingător.
Constantin era acum singur stăpân în Occident. Împreună cu celalalt conducător roman, cu care s-a întâlnit la Mediolanum (Milanul din zile noastre) unde s-a dat așa numitul Edict de la Milan, prin care se acorda libertate de cult tuturor religiilor, inclusiv celei creștine de pe tot cuprinsul Imperiului roman și se ordona restituirea bunurilor confiscate bisericii creștine.
CONSTANTIN ȘI LICINIUS
În 314, după o perioada în care Constantin a împărțit puterea cu Licinius, relațiile s-au stricat, și-au declarat război. După o înțelegere de moment și dispute continue, Constantin l-a învins pe Licininus la Adrianopol, iar în anul următor l-a omorât.
Rămas singur stăpânitor, Constantin s-a preocupat de buna administrare a imperiului și a continuat să fie îngăduitor cu creștinii. Constantin fusese primul împărat care a convocat o întălnire a episcopilor creștini, un conciliu, în 314 la Arelate (astăzi Arles, în Franța sudică). Erau însă doar episcopii din vestul imperiului.
FONDAREA CONSTANTINOPOLULUI
În anul 324, Constantin pusese temelia unui nou oraș, căruia i-a dat numele sau, și pe care l-a făcut capitala în mod oficial la 11 mai 330, desi lucrările s-au prelungit până în anul 336. Constantinopolul vă străluci cu putere pentru un mileniu, ducând peste secole gloria vechii Rome.
Dioclețian își alesese Nicomedia, în Orient, drept capitală în timpul tetrarhiei - nu departe de Bizanț, bine situată pentru a apăra Tracia, Asia și Egiptul, toate acestea necesitând atenția sa militară. Constantin recunoscuse deplasarea imperiului dinspre Vestul îndepărtat și depopulat spre orașele mai bogate din Est și importanța strategică militară de a proteja Dunărea de excursiile barbarilor și Asia de o Persie ostilă în alegerea noii sale capitale, precum și de a putea monitoriza traficul maritim între Marea Neagră și Mediterana. Înfrângerea lui Licinius a ajuns să reprezinte înfrângerea unui centru rival de activitate politică păgână și vorbitoare de limbă greacă în Orient, în opoziție cu Roma creștină și vorbitoare de limbă latină, și s-a propus ca o nouă capitală orientală să reprezinte integrarea Orientului în Imperiul Roman în ansamblul său, ca un centru de învățătură, prosperitate și conservare culturală pentru întregul Imperiu Roman de Răsărit. Dintre diferitele locații propuse pentru această capitală alternativă, Constantin pare să fi optat inițial pentru Serdica (Sofia de astăzi), deoarece se pare că a spus că "Serdica este Roma mea". Sirmium și Tesalonic au fost, de asemenea, luate în considerare. În cele din urmă, însă, Constantin a decis să lucreze la orașul grecesc Bizanț, care oferea avantajul de a fi fost deja reconstruit pe scară largă după modelele romane de urbanism în secolul precedent de către Septimius Severus și Caracalla, care îi recunoscuseră deja importanța strategică.
Orașul a fost astfel fondat în 324 și declarat capitala imperiului la 11 mai 330 fiind redenumit Constantinopolis ("Orașul lui Constantin" sau Constantinopol în română). Monede comemorative speciale au fost emise în 330 pentru a onora evenimentul. Noul oraș a fost protejat de relicve precum Crucea pe care a fost rastignit Iisus Hristos, de Toiagul lui Moise și de alte relicve sfinte. Figurile vechilor zei au fost fie înlocuite, fie asimilate într-un cadru de simbolism creștin. Constantin a construit noua Biserică a Sfinților Apostoli pe locul unui templu al zeiței Afrodita. Generații mai târziu, s-a povestit că o viziune divină l-a condus pe Constantin în acest loc, iar un înger pe care nimeni altcineva nu-l putea vedea l-a condus într-un circuit al noilor ziduri. Capitala va fi adesea comparată cu "vechea" Roma ca Nova Roma Constantinopolitana (Noua Romă a Constantinopolului).
CONCILIUL DE LA NICEEA DIN 325
În anul 325, Constantin i-a convocat pe toți episcopii la Niceea, în Asia Mica. Însuși împăratul a deschis lucrările acestui conciliu, care a adoptat hotărâri importante pentru creștini, printre care textul Crezului. În timpul lucrărilor conciliului, Constantin și-a sărbătorit cei 20 de ani de domnie și și-a încins capul cu diadema, bandă de perle și pietre prețioase care vor deveni simbolurile împărătești.
ULTIMII ANI
În anul 326, Constantin a fost pentru ultima oară la Roma. Nu s-a mai întors în orașul unde suferise mult datorita morții crunte a fiului sau mai mare, Crispus, și a soției sale Fausta, acuzați de adulter.
Constantin a încurajat și construirea de biserici creștine, în 326 punând temeliile bazilicii Sfânta Sofia, în fata palatului imperial.
MOARTEA LUI CONSTANTIN CEL MARE
Domnește glorios până în 337, când la 22 mai, se vă stinge din viață. Se spune că înainte de a muri, a fost botezat de către episcopul Eusebius din Nicomedia. A murit în vila sa din apropierea Nicomediei, de la Ancyrona. Corpul i-a fost îmbălsămat, depus într-un sicriu de aur și dus apoi la Constantinopol, unde a fost înmormântat în biserica Sfinților Apostoli, pe care o construise pentru a adăposti moaștele celor 12 apostoli. Împreună cu mama sa, Elena, au fost trecuți de Biserica în rândul sfinților, Constantin fiind numit ‘‘cel întocmai cu apostolii’’.
EPOCA LUI CONSTANTIN CEL MARE
Constantin a marcat o epocă distinctă în istoria Imperiului Roman și un moment crucial în tranziția de la Antichitatea clasică la Evul Mediu. El a construit o nouă reședință imperială în orașul Bizanț și a redenumit-o Noua Romă, adoptând mai târziu numele de Constantinopol după el însuși, unde a fost amplasată în actualul Istanbul. Ulterior, a devenit capitala imperiului pentru mai bine de o mie de ani, Imperiul Roman de Răsărit de mai târziu fiind deseori denumit în limba engleză Imperiul Bizantin, un termen care nu a fost niciodată folosit de Imperiu, inventat de istoricul german Hieronymus Wolf. Moștenirea sa politică mai imediată a fost că a înlocuit tetrarhia lui Dioclețian cu principiul de facto al succesiunii dinastice, lăsând imperiul fiilor săi și altor membri ai dinastiei constantiniene. Reputația sa a înflorit în timpul vieții copiilor săi și timp de secole după domnia sa. Biserica medievală l-a ridicat în slăvi ca un model de virtute, în timp ce conducătorii seculari l-au invocat ca prototip, punct de referință și simbol al legitimității și identității imperiale. Începând cu Renașterea, au existat evaluări mai critice ale domniei sale, odată cu redescoperirea surselor anti-constantiniane. Tendințele din studiile moderne și recente au încercat să echilibreze extremele studiilor anterioare.
Sfântul Imperiu Roman l-a socotit pe Constantin printre figurile venerabile ale tradiției sale. În statul bizantin de mai târziu, a devenit o mare onoare pentru un împărat să fie aclamat drept "noul Constantin"; zece împărați au purtat acest nume, inclusiv ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit. Carol cel Mare a folosit forme monumentale constantiniene la curtea sa pentru a sugera că el era succesorul și egalul lui Constantin. Carol cel Mare, Henric al VIII-lea, Filip al II-lea al Spaniei, Godfrey de Bouillon, Casa de Capet, Casa de Habsburg, Casa de Stuart, dinastia macedoneană și familia Phokas au pretins că descind din Constantin. Geoffrey de Monmouth a brodat o poveste potrivit căreia legendarul rege al Britaniei, regele Arthur, era și el un descendent al lui Constantin. Constantin a dobândit un rol mitic de războinic împotriva păgânilor. Receptarea sa ca sfânt pare să se fi răspândit în cadrul Imperiului Bizantin în timpul războaielor împotriva perșilor sasanizi și a musulmanilor de la sfârșitul secolului al VI-lea și al VII-lea. Motivul ecvestru romanic, figura călare în postura unui împărat roman triumfător, a devenit o metaforă vizuală în statuile de laudă a binefăcătorilor locali. Numele "Constantin" s-a bucurat de o popularitate reînnoită în vestul Franței în secolele al XI-lea și al XII-lea.
ONORURI
Aeroportul "Constantin cel Mare" din Niș este numit în onoarea sa. O cruce mare a fost planificată pentru a fi construită pe un deal care domină Nișul, dar proiectul a fost anulat. În 2012, un memorial a fost ridicat în Niș în onoarea sa. Comemorarea Edictului de la Milano a avut loc la Niș în 2013. Biserica Ortodoxă îl consideră pe Constantin un sfânt (Sfântul Constantin), având ca zi de sărbătoare 21 mai, și îl numește isapostolos (egal al Apostolilor).
