Carol cel Mare s-a născut la Aachen, în Germania de astăzi la 2 aprilie 742, fiind primul conducător al Europei. Rege al francilor şi mai apoi împărat al Sfântului Imperiu Roman, a reuşit prin intermediul companiilor militare purtate de-a lungul a 4 decenii să domnească peste un imperiu ce se întindea de la Atlantic până la Dunăre şi din Olanda până în Provence.
În 768 a devenit alături de fratele său, conducător al regatului francilor. Tatăl său, Pepin cel Scurt, avea dificultăţi în a menţine şi stăpâni Imperiul Franc, imperiul unificat de bunicul lui Carol cel Mare, Carol Martel. Pepin l-a detronat pe regale galiei din neamul Merovingienilor, devenind astfel rege al francilor.
În anul 771 Carloman a murit şi Carol cel Mare a reunificat regatul sub conducerea sa, ignorând derpturile succesorale ale nepotului său. Despre Carol cel Mare se poate spune că a fost, în primul rând, un mare conducător militar. Urmare a celor cincizeci şi trei de companii militare pe care le-a condus, a reuşit să extindă Imperiul Francilor pe aproape întreg teritoriul Europei de astăzi creştinând populaţiile care locuiau în partea centrală a continentului.
Carol cel Mare a invadat Lombardia (Nordul Italiei) în anul 774, al cărei rege o sprijinea pe văduva lui Carloman, iar în anul 775 a început campania împotriva saxonilor, campanie ce a durat mai bine de 30 de ani. A asediat Zaragoza în anul 778, sărind în ajutorul rebelilor arabi din califatul Cordoba.
În anul 788 l-a detronat pe vărul său, duce al Bavariei, şi a început cucerirea celorlalte triburi germanice, înainte de a se îndrepta spre Ungaria şi Austria.
Carol cel Mare a întărit legăturile de alianţă dintre papalitatea romană şi regatul francilor. Considera că este trimisul lui Dumnezeu pe Pământ şi că sarcina lui era de a veghea la bunăstarea profană şi spirituală a supuşilor săi. Avea un respect foarte mare pentru papalitate, protejând-o de orice incursiuni de natură militară. Toate bisericile din regatul său foloseau aceesi procedură liturgică romană, acest lucru dovedindu-se a fi un puternic factor de unificare.
În anul 800 Papa Leon al III-lea a fost îndepărtat de pe tronul papal şi s-a refugiat la curtea lui Carol cel Mare. Mai târziu, în acelaşi an, Carol cel Mare l-a repus pe tron, iar acesta, drept mulţumire l-a încoronat în ziua de Crăciun ca primul Sfânt Împărat Roman.
În 812 Împăratul bizantin, Mihai I, i-a recunoscut lui Carol cel Mare titlu de Împărat al Imperiului Roman de Apus, menţionând, în acelaşi timp, faptul că doar Imperiul Roman de Răsărit era adevăratul urmaş al Imperiului Roman. Carol cel Mare a fost, de asemenea, un pioner al arhitecturii romanescene, deşi marele său Dom de la Aachen reflecta stilul bizantin al bisericii San Vitale din Ravenna, biserica vizitată şi admirată de împărat. A construit un pod peste Rin şi un canal care unea Rinul cu Dunărea.
În anul 814 probabil la 28 ianuarie, Carol cel Mare moare, la vârsta de 70 de ani, lăsând moştenire Europei visul unei unificări. La puţină vreme după moartea sa, prin tratatul de la Verdun, imperiul lui Carol cel Mare a fost împărţit în 3: viitoare Franţa, viitoarea Germanie şi “Regatul de Mijloc” (Alsacia şi Lorena) care a rămas un constant subiect de dispută între cele două state până spre mijlocul secolului XX. Caro cel Mare a cucerit populaţiile păgâne din Europa, incluzându-le într-un imperiu creştin al francilor.