1912 La 29 iulie, în comuna Pantelimon de lângă București, județul Ilfov, s-a născut Nicolae Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască. A fost un scriitor, critic literar, diarist, eseist, jurist și publicist român.
Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară.
1919-1929 Între acesti ani, urmează cursurile școlii primare (în particular și la școala "Clementa"), și ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numără Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a. Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: "decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e".
1929 Își ia bacalaureatul, după care incepe să frecventeze cenaclul literar "Sburătorul" al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-si în el germenii viitorului literat.
1934 Își ia licența în Drept și Litere la Universitatea din București. În acest an își începe activitatea publicistică cu opera "În genul ... tinerilor", volum parodic, Editura Cultura Poporului, București. Volumul va fi reeditat în 1993 și 1996.
Antisthius este pseudonimul, - inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui Jean de La Bruyère - sub care Nicolae Steinhardt a publicat primele sale apariții editoriale.
1934-1935 Steinhardt a mai folosit episodic pseudonimul "Antisthius", în "Revista burgheză", unde a publicat pentru a parodia stilul revistelor Criterion și Vremea, precum și pe Eugen Ionescu.
1935 Publică "Essai sur la conception catholique du Judaisme", editura Cultura românească din București.
1936 Iși susține la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea "Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit", publicată în același an.
1937 Publica "Illusion et réalités juives" (Iluzii și realități evreiești), Librairie Lipschutz din Paris. Cartea se încheie cu concluzia că „problema evreiască (subiectul anului 1937) nu poate exista într-un regim economic normal”, ci numai într-unul dominat de tirania Statului, de orice tip.
Ultimele două lucrări, publicate în limba franceză, în care încerca să-și asume ca experiență spirituală religia iudaică a părinților săi, sunt realizate în colaborare și sub influența prietenului său, Emanuel Neuman.
1937-1939 Călătorește în Elveția, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franța și în Anglia, întregindu-și bagajul de cunoștințe.
1939 Revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu.
1940 Este înlăturat din redactia revistei (împreună cu Vladimir Streinu), în cadrul acțiunii de "purificare etnică" declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima.
1940-1944 Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice.
1944 Revine la "Revista Fundațiilor Regale" depunând o intensă activitate publicistică și critică.
1947 Este din nou înlăturat, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească. Printre scriitorii săi favoriți se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.
După '47 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate.
1948-1959 Suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.
1958 Este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicolae Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a.
1959 La 31 decembrie, este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în "lotul Pillat-Noica" la 13 ani de muncă silnică, sub acuzația de "crimă de uneltire contra ordinii sociale".
Acest eveniment înlătură "orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire" (Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza.
1960 La 15 martie, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, "spre a da botezului un caracter ecumenic" (cf. Jurnalul fericirii).
Episodul dă naștere cărții “Jurnalul fericirii”, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70 - circa 570 de pagini dactilografiate.
1964 Este supus rigorilor detenției din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Dărvari, își desăvârșeste taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.
1965 La insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: "Între viață și cărți" (1976), "Incertitudini literare" (1980, care primește Marele Premiu al Criticii literare).
1972 "Jurnalul fericirii" este confiscat de Securitate.
1975 Îi este restituit "Jurnalul fericirii", după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate.
Vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș.
1976 Întâmplarea a făcut însă ca în acest an, Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.
1978 Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian.
1980 La data de 16 august, este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar, în paralel, își intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: "Geo Bogza - un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului" (1982), "Critică la persoana întâi" (1983), "Escale în timp și spațiu" (1987) și "Prin alții spre sine" (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.
1984 "Jurnalul fericirii" este confiscat a doua oară. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.
Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoș pentru a-i salva manuscrisele.
1989 În martie, angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Justin Hodea - starețul mănăstirii - și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește: "Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele". Iar Părintele Justin îi răspunde: "Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum". Înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.
În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea și alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.
1991 Postum apare "Jurnalul fericirii".
1992 Cartea, "Jurnalul fericirii" primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.[1]
Bibliografie:
1 - Nicolae Steinhardt, ro.wikipedia.org - accesat la data de 05.02.2015
