SCRIITORI

Jean Racine

Jean Racine (1639-1699)

1639 La 21 decembrie, la La Ferté-Milon, Aisne, Franta, s-a nascut Jean Racine. A fost un scriitor francez, unul dintre cei mai mari dramaturgi ai secolului al 17-lea, alaturi de Molière si Corneille, si o importanta figura literara in traditia occidentala. [1] Ramas orfan de la varsta de patru ani, Racine a fost crescut de calugaritele de la manastirea Port Royal, centrul Jansenismului, o secta catolica austera inrudita cu calvinismul care sustinea ideea de predestinare, sfintenie personala in contrast cu firea corupta a omului. Teatrul era complet interzis pentru jansenisti, iar conflictul dintre scopurile spirituale si atractiile lumesti avea sa domine evolutia lui Racine in cea mai mare parte a vietii lui. [2]

1655 Racine a ramas la Port Royal pana la varsta de saisprezece ani, beneficiind de o educatie solida. Aici s-a initiat in geaca veche, ceea ce l-a determinat sa imbratiseze o cariera literara. In timp ce era student la Universitatea din Paris, a dobandit o oarecare faima datorita poeziilor sale si, dupa o intrerupere de doi ani pe parcursul carora s-a pregatit pentru preotie, a fost admis la curtea lui Ludovic al XIV-lea, ca principalul tragedian al epocii. [2]

1664 A jucat intr-o piesa de Molière, insa fara prea mare succes. [4]

1665 L-a jucat pe Alexandru cel Mare, acesta fiind primul sau succes. [4]

1664-1677 In aceasta perioada, a scris douasprezece piese de teatru si n-a precupetit niciun efort pentru a-i inlatura pe rivalii sai din domeniul teatrului, printre care se numarau si Pierre Corneille si Moliere.  Acesta din urma, aflat in culmea gloriei literare, l-a ajutat cu  sfaturi pe tanarul dramaturg si a acceptat sa puna in scena doua din piesele timpurii ale acestuia. Insa Racine a oferit una din piese unei companii rivale, in timp ce Moliere o juca si a convins-o pe amanta sa, una dintre principalele actrite ale lui Moliere, sa paraseasca trupa teatrala a acestuia. In pofida intrigilor teatrale si de Curte, Racine a reusit sa produca sapte piese de teatru, castigandu-si reputatia de maiestru al tragediei clasice franceze: „Adromaca” (1667), „Brittanicus” (1688), „Berenice” (1670), „Baiazid” (1672), „Mitridante” (1673), „Ifigenia” (1674) si „Fedra” (1677). Dupa punerea in scena a „Fedrei”, Racine a avut o revelatie religiosa,  ceea ce l-a determinat sa abadoneze teatrul si sa se impace cu jansenistii. Printre contemporanii sai  circula o gluma potrivit caruia, dupa aceasta revelatie, Racine „l-a iubit pe Dumnezeu asa cum isi iubise metresele”. A obtinut functia de istoriograf la Curtea regelui si si-a petrecut ultimii douazeci si doi de ani elaborand o cronica a activitatilor de la curtea acestuia. A scris doua piese religioase, „Esther” (1689) si „Athalie” (1691). [2]

1673 Este ales membru al Academiei Franceze. [4]

1690 Racine este inaltat la rangul de cavaler. Este deasemenea trezorier al Frantei, functie care ii aduce venituri considerabile. [4]

1698 In acest an, cu un an inainte de a muri, Racine cade in dizgratia regelui. [2]

1699 La 21 aprilie, Jean Racine s-a stins din viata, in urma unui abces (tumori) la ficat. Conform dorintei marelui dramaturg, Racine a fost inhumat in Port Royale, langa mormantul fostului sau stapan, Jean Hamon. [3]

1710 Dupa distrugerea Port Royalului de catre Louis al XIV-lea, osemintele lui Racine au fost mutate la biserica Saint-Etienne-du-Mont din Paris. [3]

Racine a fost casatorit cu Catherine de Romanet, care ii daruise sapte copii. Se pare ca mariajul fusese unul din interes.

Racine este un maestru al selectiei artistice si al economiei de mijloace. Actiunea fiind localizata in afara scenei, drama lui Racine este silita sa se concentreze asupra personajelor, oferind o viziune interioara a motivatiei si temperamentului. Povestirile lui, preluate in mare parte din surse clasice si biblice, au ca subiect potentiala condamnare a pasiunii umane, iubirea asemanandu-se cu ura in intensitatea ei si in tendinta spre autodistrugere. In capodopera sa, „Fedra”, protagonisa este sfasiata de conflictul cu sine din cauza pasiunii pentru fiul sotului ei, Hipolit. Fedra stie ca patima ei fatala este o greseala, ca Hipolit nu merita sa fie iubit, dar se dovedeste incapabila sa se elibereze. [2]

Piesa reflecta fidel modelul neoclasic, dezvaluind marile resurse ale lui Racine in dobandirea unor informatii complete despre sentimentele si experienta umana. Daca „Fedra” este punctul culminant al realizarilor lui Racine intr-o singura piesa, celelalte lucrari ilustreaza calitatile lui de artizan si poet psiholog. Daca teatrul modern s-a inspirat mai mult din sursele romantice si naturaliste, Racine ramane o forta puternica in definirea teatrului clasic in Occident si in atingerea scopului dublu al teatrului in planul intensitatii si al impresionabilitatii. [2]

 

 

Bibliografie:

    1. Jean Racine, en.wikipedia.org - accesat la data de 28.09.2013
    2.  Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005
    3. Jean Racine, fr.wikipedia.org - accesat la data de 28.09.2013
    4. Jean Racine, ro.wikipedia.org - accesat la data de 27.09.2013

ARTICOLE SIMILARE

Ludovic al XIII-lea

Edgar Degas

Édouard Manet