1908 În acest an, într-o localitate din apropiere de Râmnicu Sărat, judetul Buzau, s-a născut Ioanichie Pârâială, într-o familie simplă. A fost un duhovnic ortodox român contemporan, ucenic al sfântului Ioan Iacob Hozevitul, stabilit în Țara Sfantă.
Împreună cu sora lui, tânărul își va îndrepta pașii către una dintre mănăstirile din vecinătatea plaiurilor natale. Astfel el va ajunge frate la Mănăstirea Ciolanu, din județul Buzău.
1936 După câțiva ani de nevoințe și rugăciuni, împreună cu sora lui, Magdalena, monahul Ioanichie se va îndrepta spre Țara Sfântă.
Odată ajunși în Țara Sfântă, după o perioadă petrecută la mănăstirile ortodoxe din Ierusalim, la Mormântul Domnului și din Betleem, la Peștera Nașterii, Ioanichie se va opri la Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit.
În această mănăstire viețuia pe atunci Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț. Cei doi se vor împrieteni rapid, urmând să rămână împreună până la moartea primului dintre ei.
Dorind o viață mai retrasă, cuviosul Ioan Iacob și-a îndreptat pașii spre țărmul aspru al Mării Moarte, unde o mulțime de peșteri se arătau a fi „chilii perfecte”. Ioanichie, râvnitor de cele sfinte fiind, va merge și el împreună cu Ioan Iacob, amândoi oprindu-se în peștera numită „Colomona”, aflată undeva aproape de valea Iordanului.
Sora lui Ioanichie, Magdalena, dorid și ea a duce viața aspră și retrasă, a dorit a fi zidită într-o peșteră ascunsă, lăsând deschisă doar o mică deschizătură. Periodic, cei doi veneau la cuvioasa, spre a o spovedi și împărtăși (sfântul Ioan era preot) iar mai apoi, spre a-i da niște pesmeți și apă.
Vreme de doi ani și jumătate, cuvioasa Magdalena nu a iețit din acea peșteră și probabil nici nu ar fi ieșit vreodată, dacă nu era să vină războiul și să fie scoasă în mod obligatoriu.
1939 Al doilea război mondial s-a făcut simțit și în Țara Sfântă, pe toată durata războiului, monahii români, germani și italieni au fost închiși de către englezi într-un lagăr special, amenajat într-o mănăstire catolică. Printre cei închiși s-a numărat și cuviosul Ioan Iacob și Ioanichie Pârâială.
Unul dintre ucenicii cuviosului mărturisește că numai Ioan Iacob a fost închis, vreme de un an de zile pe când cuviosul Ioanichie s-a întors la Mănăstirea Sfântul Sava.
1945 După încetarea războiului, sora cuviosului Ioanichie Pârâială, Magdalena, se va așeza mai întâi într-o chilie din Ierihon, iar mai apoi în Mănăstirea Sfinții Arhangheli aflată lângă Patriarhia grecească din Ierusalim, tot într-un fel de peșteră.
1950-1951 Ioan Iacob si Ioanichie Pârâială se reîntâlnesc, în Mănăstirea Sfântul Sava, unde vor sta numai un an.
1951-1956 Înaceastă perioadă îi regăsim la biserica românească de lângă Iordan, unde sfântul Ioan Iacob fusese rânduit egumen.
Dorind iarăși a duce o viață mai aspră și mai retrasă, cei doi vor merge în pustiul din apropiere, unde se vor așeza într-o peșteră aspră. Inițial cei doi s-au așezat într-o peșteră amenajată de ei înșiși, foarte aproape de peștera Sfântului Ilie, de lângă Mănăstirea Sfântul Gheorghe, însă datorită mulțimii celor ce veneau și se închinau în peșteră, cei doi au fost nevoiți să plece. Astfel, mergând pe jos, pe valea Hozeva, cale de patru kilometri, cei doi au gasit peștera Sfintei Ana, unde potrivit tradiției a fost înmormântată Sfânta Ana, mama Maicii Domnului; în peșteră se află și un mic paraclis.
Peștera se află chiar deasupra pârâului lângă care se așeaza odinioară Sfântul Ilie, anume pârâul Cherit, la o distanță de numai 20 km de Ierusalim pe drumul ce se îndreaptă spre Ierihon, puțin mai sus de Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul.
Viața în această peșteră a fost deosebit de grea, vara fiind extrem de cald, iar iarna fiind un ger aspru. Mai mult, vreme de șapte ani, Ioan Iacob nu a ieșit din peșteră decât o singură dată.
Părintele Ioanichie făcea ascultare în mănăstirea mare, însă venea des la peștera sfântului aducându-i acestuia pesmet, ulei pentru candelă și apă. Datorită multor nevoințe și osteneli Ioan Iacob s-a îmbolnăvit, Ioaniche având grijă de el până la moartea sa, în anul 1960.
După moartea lui Ioan Iacob, cuviosul Ioanichie se retrage într-una din chiliile Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, aflată la mică distanță de peștera Sfintei Ana. Ucenicul cel iubitor s-a ostenit după puteri în vederea editării scrierilor păstrate de la Ioan Iacob. Eforturile sale au fost încununate cu tipărirea la Ierusalim a două volume de cuvinte și versuri intitulate „Hrana Duhovnicească” volumul I în anul 1958 iar volumul II în anul 1970.
Ioanichie Pârâială l-a visat de multe ori pe Ioan Iacob care-i spunea de fiecare dată: „Să vii, părinte Ioanichie, la mine, să mă scoți afară, să mă dezgropi”. De fiecare dată starețul nu a fost de acord, necrezând că aceasta este o lucrare dumnezeiască. Mai apoi, sfântul s-a arătat și altui părinte, unui grec stabilit în America.
Acela, venind și întrebând de cuviosul, cu greu a ajuns la peștera acestuia, împreună cu starețul spre a face un parastas. Din mila lui Dumnezeu, din mormânt a izvorât o mireasă minunată.
Părintele Ioanichie a insistat mult ca să nu-l îngroape la loc pe sfânt, ci să-l așeze în biserica mănăstirii. Cu toate acestea în pofida miresmei minunate și a neschimbării trupului, s-a luat hotărârea de a-l îngropa la loc, însă cei ce au hotărât aceasta au murit cu toții în acel an, trei mitropoliți (blocaj renal, atac cerebral) și patriarhul (infarct).
1980 Cuviosul Ioanichie Pârâială a luat parte la descoperirea moaștelor duhovnicului său, anume ale Sfântului Ioan Iacob de la Neamț, numit de acum și Hozevitul. Fiind depus la biserica mănăstirii, închinată Sfântului Ștefan, moaștele sfîntului român au fost cinstite cu multă evlavie de către închinătorii vechi și noi ai pământului sfânt.
1992 Cuviosul Ioanichie a stat lângă Moaștele mult-iubite până ce a adormit și el întru Domnul. Părintele Ioanichie este îngropat la Hozeva chiar la intrarea în mănăstire. Lângă zidurile ei este o scară de urcare spre mănăstire iar el e îngropat chiar lângă potecă, la patru metri de poteca pe unde se urcă spre mănăstire. E un cimitir, mai sunt și alți călugări, câțiva călugări greci, în rest nu mai sunt alte morminte. Ca pelerini prin aceste locuri ne rugăm lui să ne ierte și să se roage pentru noi păcătoșii și pentru toți românii din țară.[1]
Bibliografie:
1 - Eugen Neculai Vrăjitoru, Mari duhovnici ai ortodoxiei contemporane, Editura Sf. Ierarh Nicolae, Brăila, 2014