1913 La 23 iulie, într-un sat de pe malul Prutului, Crăiniceni, comuna Păltiniș, județul Botoșani, România, s-a născut Ioan Iacob cel Mare (Hozevitul), într-o familie de țărani foarte credincioși, Ecaterina și Maxim Iacob fiind singurul copil la părinți. Este unul din cei mai recenți sfinți din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamț care s-a nevoit timp de 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe Valea Iordanului cât și în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de viețuire în Hristos în epoca contemporană. Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credință și de viețuire creștinească introducandu-l în calendarul ortodox la data de 5 august.
Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea Iliuță. La 6 luni de la naștere, mama pruncului își dă sufletul.
1916 După doi ani moare și tatăl său în război, în toamna anului, rămânând orfan de amândoi părinții. Este îngrijit timp de 10 ani de bunica sa, Maria Iacob care de timpuriu i-a semănat în suflet tainele credinței, învățându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii și respectarea rânduielilor creștinești.
1923 În acest an, i-a murit și bunica lăsându-l pe micul Ilie cu totul orfan și lipsit de mângâierea părinților și a bunicilor. Din acest moment va avea grijă de el unchiul său, Alecu Iacob care avea acasă 6 copii. Primii ani de școală îi face în satul natal.
1926-1932 Între acești ani, urmează gimnaziul „Mihai Kogălniceanu” la Lipscani-Hotin și liceul „Dimitrie Cantemir” la Cozmeni, Cernăuți fiind cel mai bun elev din școală.
1932 În vara anului, rudele vroiau să-l dea la Facultatea de Teologie din Cernăuți ca să-l facă preot. Dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”. Tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga la Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus zicând „Mănăstirea!”. Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet.
1933 În vara anului, cerând binecuvântarea duhvnicului său, tânărul Ilie și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică și călăuzit de Duhul Sfânt a intrat în obștea Mănăstirii Neamț unde face ascultare la infirmierie și la biblioteca mănăstirii.
1934-1935 Între acesti ani, urmeaza stagiul militar la Dorohoi în Regimentul 29 Infanterie. După terminarea stagiului militar se reîntoarce la mănăstire continuând aceeași ascultare.
1936 La 8 aprilie, în Miercurea Mare, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar de Iași), în biserica mare a mănăstirii cu hramul „Înălțarea Domnului” – ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare – unde a primit, potrivit pravilei călugărești, un nou nume, cel de Ioan. Naș și părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuții călugări moldoveni cu viață îmbunătățită.
Dorind viața pustnicească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Sfintele Locuri unde s-a născut, a pătimit și a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, fericitul monah Ioan pleacă în Țara Sfântă împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin, în noiembrie același an. După ce se închină în toate Sfintele Locuri și sărută Crucea Golgotei și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mănăstirii „Sfântul Sava” din pustiul Iordanului. Apoi, însoțitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamț, fericitul monah Ioan Iacob se nevoiește în continuare în Mănăstirea „Sfântul Sava” de lângă Betleem, timp de 10 ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și diavoli. Prima ascultare în obștea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și sfintele slujbe, făcea prescuri, menținea curățenia și suna clopotul de slujbă.
De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți. Avea și ascultare de infirmier al mănăstirii și îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroși arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război care erau aduși la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta era căutat și iubit de toți.
Duhovnicul lui, ieromonahul Sava, macedonean de neam, care cunoștea limba română, era un mare povățuitor de suflete și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în și din scrierile Sfinților Părinți.
Cunoscând bine limba greacă traducea unele pagini alese, patristice, din care se hrănea atât pe sine cât și pe cei ce veneau la el. Avea și darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.
1939 1940 Între acești anii, fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială care i-a rămas ucenic credincios până la obștescul sfârșit.
Obișnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, răbdând multe ispite.
1940-1941 Din cauza războiului, cuviosul Ioan a stat cu mai mulți călugări din Țara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor.
Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea „Sfântul Sava” și continuă aceleași ascultări și nevoințe.
1947 În acest an, la 13 mai, este hirotonit diacon, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Româneasc din Ierusalim.
În același an, cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de pe valea Iordanului, aproape de locul unde s-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe în limba română și a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înoit chilii și biserica schitului și mai ales viața duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovdea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea însă se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roge pe valea. Nevoința lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui și rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreținerea schitului și odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo.
Noaptea săvârșea slujbele rânduite, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră de pe malul Iordanului, iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminat.
Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie precum și câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galina, Casiana și Magdalena care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa.
1952 Arzând cu inima și mai mult pentru Hristos și iubind mult liniștea și rugăciunea, fericitul stareț Ioan s-a retras în luna noiembrie din ascultarea de egumen și împreună cu ucenicul său Ioanichie intră în obștea mănăstirii Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat).
1953 Din vara anului, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peșteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana unde după tradiție ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el într-o altă peșteră, se nevoia un monah cipriot, pe nume Pavel.
Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, lupte cu diavolii și cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos și slăvind pe Dumnezeu cel în Treime lăudat. La peșteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său.
În sărbători mari și în posturi Ioan săvârșea Sfânta Liturghie în paraclisul peșterii Sfânta Ana și se împărtășeau amândoi cu Trupul și Sângele lui Hristos mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei și în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, unde scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă.
Mânca o dată în zi, pesmeți, măsline, smochine și bea puțină apă, iar noaptea dormea câteva ore pe o scândură, având o piatră drept pernă.
1960 În vara anului, era bolnav și suferea toate cu foarte mare răbdare. Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața la orele 5:00 și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceași peșteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Anfilohie. Știuse mai dinainte data sfârșitului său pe care și-a însemnat-o pe peretele peșterii.
A fost înmormântat în peștera în care s-a nevoit și care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.
1980 După 20 de ani, la 8 august, trupul său a fost găsit întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata sfinților pentru nevoința și sfințenia vieții sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toți.
La 15 august, același egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în ea, cu mare cinste și l-a dus în procesiune cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele Moaște în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incinta unde se află și moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul.
De atunci vin zilnic pelerini ortodocși și chiar catolici ca să se închine la moaștele cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care toți cei ce se roagă cu credință îl primesc. Această strămutare a moaștelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toți ortodocșii dar mai ales de cei din România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă.
1992 La data de 21 iunie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții cuviosului Ioan Iacob și văzând cinstitele sale moaște, l-a trecut în rândul sfinților sub numele de „Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț - Hozevitul”, făcându-i-se prăznuire pe ziua de 5 august, data mutării lui la cele veșnice.
Chiar înainte de a fi procedat la canonizare, adică la trecerea lui în rândul sfinților chipul său a fost zugrpvit în icoane, precum și în catedrala Sfântului Gheorghe din Hama, în Siria. Un călugăr-iconograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcătuit o slujbă, iar credincioșii care ajungeau în fața moaștelor sale îl cinsteau ca pe un adevărat sfânt.
În numele sfântului s-au zidit multe biserici. Astfel în curtea Seminarului Veniamin Costachi de la Mănăstirea Neamț s-a construit o biserică în cinstea sa, deasemeni tot Sfântul Ioan Iacob este și patronul spiritual al Seminarului Teologic Liceal din Dorohoi.[1]
Bibliografie:
1 - Eugen Neculai Vrăjitoru, Mari duhovnici ai ortodoxiei contemporane, Editura Sf. Ierarh Nicolae, Brăila, 2014
