1467 Acesta pare să fie anul în care s-a născut Radu al IV-lea „cel Mare”. A fost domnul Țării Românești între 1495-1508. Fiul nelegitim a lui Vlad Călugărul. A avut 7 copii, dintre care 2 nelegitimi, iar 5 dintre ei au fost domni ai Țării Românești. Se cuvine ca mai întâi să fie lămurit de ce a fost numit “cel Mare", un apelativ ce nu apare foarte des la domnitorii noştri şi care nu i-a fost acordat de truditorii cancelariei domneşti sau de cronicari, care l-au numit Radu Voevod sau “cel Bun". După cum sublinia Pavel Chihaia în cuvântarea rostită cu ocazia împlinirii a 475 de la sfinţirea Mănăstirii Dealu, Radu IV este cel pe care “cronicarii l-au numit «cel Bun», iar Gheorghe Şincai, pentru folosul şi valoarea faptelor sale, i-a lăsat pentru posteritate numele de Radu cel Mare..." Într-adevăr, în Hronicul... lui Gh. Şincai (1754-1816), întâlnim preluată ideea că Radu a “îndreptat lucrurile beserecesci în Valahia şi pentru aceea să numesce Radul cel Mare." Neîntâlnit în Viaţa Sfântului Nifon dar prezent în Letopiseţul cantacuzinesc, termenul de “cel Mare" demonstrează că a fost acceptat ulterior de istorici.
În mod paradoxal, el nu a fost determinat de cine ştie ce biruinţe în războaie, aşa cum se obişnuia în vechime, întrucât sub raport militar şi politic Radu cel Mare a fost de o obedienţă ce ar putea să tulbure o conştiinţă obişnuită cu faptele de vitejie ale unui Mircea “cel bun şi Mare", Ştefan cel Mare şi Sfânt sau ale lui Mihai Viteazul. Radu cel Mare s-a ferit pe cât de poate de duşmănia cu cei puternici şi fiind, în plus, şi foarte bolnăvicios. Astfel că a fost un domnitor iubitor de pace, conştient că aceasta este izvorul tuturor mulţumirilor.[1]
1492 În acest an, Radu este asociat la domnie de către tatăl său.
1495 În acest an, Radu urca pe tronul Țării Românești. Cu sultanul a avut relații pașnice, „întreținute” prin plata regulată și personală a tributului. În vederea reorganizării Bisericii țării sale, Radu s-a adresat fostului patriarh de Constantinopol, Nifon al II-lea. Nifon fusese, prin fermitatea sa teologică, unul dintre marii patriarhi de Constantinopol. Patriarhii de Constantinopol aveau un rol ecumenic, fiind investiți cu autoritate extinsă asupra întregii Biserici Ortodoxe. Această autoritate, chiar dacă „stirbita” dupa luarea Constantinopolului de către otomani (1453), a fost însă parțial „restabilită” prin statutul privilegiat acordat Patriarhiei de Constantinopol de însusi „Cuceritorul” Mahomed al II-lea, precum și prin integrarea în Imperiul Otoman a Balkanilor creștini.
1503-1505 Devenit mitropolit al Țării Românești, intransingentul Nifon, nemulțumit de „obiceiurile” clerului valah și ale „turmei” credincioșilor, a fost însa, la scurt timp, izgonit. Anatema (afurisenia) pe care fostul mare demnitar religios ar fi aruncat-o în momentul părăsirii țarinei românești, va fi „rascumpărată” de către Neagoe Basarab, „fiul spiritual” al lui Nifon, dupa spusele lui Gavril Protul (conducatorul comunității monastice de la Muntele Athos).
1507 În toamna anului, semnalăm conflictul cu Bogdan cel Orb, domnul Moldovei, confruntare generată de sprijinul acordat de Radu pretendentului Roman. Replica lui Bogdan s-a tradus printr-o incursiune militară în zona frontalieră dintre cele două tări, conflictul fiind aplanat de mitropolitul Maxim Brancovici al Țării Românești, care l-a convins pe Bogdan cu argumentul creștinătătii și seminției comune a celor doi domni.
1501-1502 Pe locul unei vechi mănăstiri, Radu cel Mare, ca urmare a activității sale ctitorești și religioase, a înălțat „Sfantul Nicolae din Deal”, biserica Mănăstirii Dealu. Pe plan triconc, cu trei turle, zidită în intregime din piatră fățuită, monumentul s-a impus drept reprezentativ pentru evoluția, timp de două secole, a arhitecturii eclesiastice din Țara Românească.
1508 La 6 ianuarie, ca urmare a recunoașterii, în anul precedent, a suzeranității regelui Ungariei, Vladislav al II-lea Jagiello, Radu cel Mare și fratele său Vlad au fost înzestrați cu domeniul Geoagiului, în Transilvania. În noiembrie, apare din inițiativa lui Radu cel Mare, care disparuse între timp, „Liturghierul” slavon tipărit de Macarie, un calugar din Muntenegru care deprinsese meseria tiparitului la Veneția. „Liturghierul” este prima carte tipărită în Țara Românească, fiind urmată de alte două scrieri bisericești tipărite de acelasi Macarie, anume „Octoihul” (1510) și „Evangheliarul” (1512). Transilvania va „profita” de tipar începand cu anul 1528.
1508 Pare sa fie anul in care Radu al IV-lea cel Mare s-ar fi stins din viața. A fost înmormântat la Mănăstirea Dealu.[2]
Bibliografie:
1 - Radu cel Mare, domn si ctitor, manastireadealu.ro - accesat la data de 10.08.2014
2 - Radu Lungu, Domintori si Principi ai Tărilor Române, Editura Paideia, Bucuresti, 2010