Poezia ei este o admirabilă confesiune personală, o blasfemie şi, prin autorevelaţie şi onestitate, aproape obscenă. Ea vine dintr-un mediu intelectual faţă de care nu simte aproape nicio responsabilitate morală. Cotton Mather ar fi ars-o ca vrăjitoare. Allen Tate, "New England and Emily Dickinson", în The Recognition of Emily Dickinson
Cei doi uriaşi ai poeziei americane din secolul al XlX-lea care au jucat rolul cel mai important în redefinirea versului modern - Walt Whitman şi Emily Dickinson - sunt foarte diferiţi unul de altul. Whitman a fost considerat un răzvrătit barbar, înclinat spre obscenităţi şi bizarerie. Emily Dickinson era o persoană retrasă, aproape necunoscută de contemporanii săi. In timpul vieţii i s-au publicat doar şapte poezii, şi toate anonime. Dar viziunea unică a ambilor poeţi şi abordarea lor opusă reprezintă cei doi poli între care a evoluat poezia modernă - expansiune şi comprimare, angajament şi detaşare -, definind un ciclu poetic extrem de original.
Detaliile vieţii lui Emily Dickinson sunt la fel de ambigue ca şi poeziile ei. In comunitatea sa din Amherst, Massachusetts, era cunoscută ca "mitul" retras în lumea foarte intimă a propriei familii. Numai aceasta şi un cerc foarte restrâns de prieteni ştiau că scrie, în general, şi puţini erau aceia care bănuiau cât de valoroase sunt poeziile ei.
După moartea sa au fost descoperite, într-o cutie încuiată din biroul ei, 1775 de poezii. Deşi colecţiile ei de poezii au văzut lumina tiparului în anii 1890, o ediţie completă şi definitivă a apărut abia în 1955. Emily Dickinson a fost recunoscută ca unul dintre cei mai mari şi mai inovatori poeţi ai lumii. Deşi a dus o viaţă izolată şi lipsită de evenimente, poeziile ei se remarcă prin profunzimea frământărilor şi explorarea chestiunilor esenţiale rar întâlnite la alţi scriitori. Arta ei reflectă conflictele dramatice şi marile evenimente din viaţa interioară a poetei. După cum spune chiar ea, "sufletul ar trebui să stea întotdeauna larg deschis, gata să spună bun venit experienţei extatice".
Emily Dickinson a fost unul din cei trei copii ai lui Edward Dickinson, un avocat renumit şi trezorier la Colegiul din Amherst. Mama ei suferea de o invaliditate cronică şi a avut nevoie de îngrijirile permanente ale lui Emily şi ale surorii ei, Lavinia, până la sfârşitul vieţii. Pe vremea lui Emily Dickinson, Amherst era un sat pios şi conservator cu vreo cinci sute de familii, în care biserica reprezenta autoritatea supremă. In familia Dickinson, Edward Dickinson rivaliza cu biserica în privinţa puritanismului. Rebelul familiei a fost fratele lui Emily, Austin, tot avocat, care s-a căsătorit cu o tânără din New York, împotriva voinţei tatălui său. El obişnuia să-i aducă pe furiş cărţi interzise surorii sale, îmbogăţindu-i astfel cunoştinţele despre lumea înconjurătoare.
In tinereţe, Emily era vioaie şi exuberantă. Şi-a făcut studiile la Academia din Amherst şi a urmat Seminarul pentru Fete de la Mount Holyoke pentru o scurtă perioadă de timp. In adolescenţă a devenit tot mai retrasă, şi, cu excepţia unor scurte vizite ocazionale la Boston şi Philadelphia, s-a aventurat rareori în afara casei. In sat şi-a câştigat reputaţia de excentrică pentru că se îmbrăca întotdeauna în alb şi evita orice companie, chiar şi a acelora care veneau în vizită la familia sa. Rutina ei domestică includea supravegherea grădinii, îngrijirea serei şi coacerea pâinii, pentru care tatăl o aprecia în mod deosebit. Citea cu nesaţ şi coresponda cu un mic cerc de prieteni. A opus rezistenţă valurilor periodice de calvinism care au trecut prin Amherst şi i-au atras familia şi a refuzat să mai meargă la biserică, meditând în singurătate asupra credinţei sale religioase, ca şi asupra altor subiecte.
Au existat speculaţii potrivit cărora Emily se îndrăgostise de stagiarul tatălui său, Benjamin Newton, care în 1848 locuia cu familia ei. Un strălucit liber-cugetător, Newton a introdus-o pe Emily într-o nouă lume a ideilor. Era prea sărac pentru a se putea căsători şi a murit de tuberculoză în 1853.
I s-a mai atribuit o legătură emoţională cu reverendul Charles Wadsworth, pe care Emily l-a cunoscut la Philadelphia în 1854, în timp ce se ducea la Washington să-şi viziteze tatăl, aflat în serviciul Congresului pentru un mandat. Deşi era căsătorit, Wadsworth a făcut vizite regulate familiei Dickinson până în 1862, când a acceptat un post în California. După ieşirea reverendului din viaţa sa, Emily Dickinson a scris un ciclu de poezii în care înfăţişează criza personală şi tulburările sale emoţionale. Un poem reprezentativ pentru această perioadă ilustrează chinurile ei sufleteşti.
Poemul reprezintă o exemplificare a caracteristicilor poetice ale lui Emily Dickinson. Modelul de bază este preluat din catrenele rimate ale imnurilor din cărţile protestante de rugăciuni, dar capătă o expresivitate unică prin variaţiile ritmice, rimele neconvenţionale şi caracterul neobişnuit al gândurilor şi sentimentelor lui Emily Dickinson. Ponderea emoţională şi intelectuală pe care o conferă poemelor sale îi transformă versurile din nişte catrene dezolant de simple în speculaţii cosmice comprimate despre Dumnezeu, moarte, iubire şi natură. Vocea ei poetică evoluează de la monologurile şi dialogurile simple şi naive spre discursul dramatic şi cinismul abrupt, dar dincolo de aspectele paradoxale şi ambigue răzbate adevărul perceput cu o intensitate sagace şi ironică.
Poezia lui Emily Dickinson, modelată cu expresivitate formală, se ocupă în mod onest de o viaţă interioară intensă, surprinsă în toate dimensiunile sale. Cu Emily Dickinson, se poate spune cu adevărat că a început poezia modernă.