"Cică la început românii n-aveau domnitori şi stăpânitori ca-n ziua de azi, ci ei trăiau răzleţiţi prin deosebite ținuturi şi se cârmuiau singuri de sine. Ei îşi alegeau din mijlocul lor, pe câte trei ani de zile, trei bărbați dintre cei mai deştepţi şi mai înțelepți și bărbații aceia apoi, care erau ca nişte filozofi, se sfătuiau între oloată, puneau împreună toate trebile obşteşti la cale, şi toţi ceilalți se supuneau şi ascultau de sfaturile şi poruncile lor.
Aşa o duseră ei un timp mai îndelungat şi mai bine şi mai rău, după cum era adică şi firea, năravurile şi apucăturile feliuritelor popoare păgâne cu carile veniră, în decursul acestui timp, în atingere şi după cum o duceau şi alţi oameni în lume, care trăiau şi se cârmuiau, ca şi dânşii, singuri de sine. De la un timp însă văzând tătarii, un popor păgân, neastâmpărat, prădător şi foarte crud, că românii n-au pe nime stăpânitor şi că ţinuturile în care locuiesc aceştia, sunt foarte întinse, frumoase şi mănoase, se purtară cu gândul ca să-i subjuge, să le iee toate averile şi moşiile şi după aceea să se facă ei stăpâni preste dânşii şi preste ținuturile lor.
Din minutul acela apoi, când le-a plesnit tătarilor un astfel de gând drăcesc prin minte, românii nu avură mai nici o zi bună şi senină, căci nu era an în care tătarii să nu năvălească cel puțin odată în ţinuturile lor, să prade, să omoare, şi să nimicească tot ce le sta sau le venea în cale. Văzând românii că tătarii nu șuguesc, ci din contră că tot una-i bântuiesc şi-i pradă şi multe alte neplăceri şi supărări le fac, iară pre cei ce au nenorocirea să cadă ân mâinile lor parte-i ucid, parte-i ieu şi-i duc cu sine în robie, prinseră dintr-un început a se aduna la un loc şi a da piept cu dânşii. Mai pe urmă însă, văzând ei că nu sunt în stare a ţine piept cu un număr atât de mare de tătari, câți veneau de fiecare dată asupra lor, prinseră a se ascunde prin stuhăriile iazurilor şi ale bahnelor, cugetând că poate în aceste locuri mlăştinoase vor putea scăpa de prigonirea şi urgia păgână.