Cel care l-a executat pe Bogdan al II-lea în zorii zilei de 15 octombrie 1451, începându-şi efectiv domnia după 17 octombrie, când la Suceava cancelaria domnească emitea încă un act în numele lui Bogdan II, se pretindea şi el un fiu al lui Alexandru cel Bun, şi istoricii contemporani i-au acceptat pretenţia fără ezitări, dar şi fără dovezi, considerându-l de obicei frate vitreg al lui Bogdan II, chiar urmaş legitim, fiu al „Rymgaillei" (de fapt RingalaAna a treia soţie), sau al Marinei, conceput înainte ca aceasta să devină ultima soţie a lui Alexandru (?!).
In realitate, acceptarea descendenţei lui Petru Aron din Alexandru cel Bun întâmpină numeroase obstacole. In documentele interne el nu apare niciodată alături de fiii lui Alexandru cel Bun. Singurul act intern din care ar rezultat această filiaţie fiind emis chiar de el, la 1 martie 1456, când întăreşte o danie a „părintelui nostru, sfântrăposatul Alexan<dru> voievod" (D.R.H., A, II. p. 83-84). La fel pe plan extern în întărirea privilegiului comercial al braşovenilor din 2 iunie 1455 şi jurământul de credinţă faţă de Cazimir IV din 29 iunie 1456 (Mihai Costăchescu), unde se reproduc formule stereotipe. Atât! Contemporanul său J. Dlugosz, bine informat de obicei în problemele moldovene, îl numeşte doar „un oarecare Petru" (quidam Petrus), care doar „pretindea că are drept să fie voievod în Moldova" (Historiae polonicae libri XIII et ultimus, II, Leipzig, 1712, col. 80). Şi să nu uităm că el vorbeşte de un unchi dinspre tată al lui Petru Aron, la care a fost atras şi ucis Bogdan II, ori nici unul dintre fiii lui Alexandru cel Bun nu mai era în viaţă la 1451! Abia la sfârşitul secolului XVI, când problema nu mai avea decât un interes istoric, cronicarul Martin (Joachim) Bielski îl numea „un bastard al răposatului Alexandru", fiind vorba, aşadar, de o relatare târzie şi nesigură, pentru această chestiune (Kronika polska, I. ed. J.Turowski, Sanok, 1856, p. 715). Nici Martin Kromer în a doua jumătate a secolului XVI nu e convins de descendenţa lui Petru Aron din Alexandru cel Bun, iar Nicolae Costin chiar îl citează atunci când aminteşte de „Pătru Vodă Aron, ce să făcea ficior lui Alexandru Vodă" (Letopiseţul).
Cronicile interne din secolele XV-XVI nu-i indică originea, iar numele său nu apare nici în pomelnicul familiei domneşti de la mănăstirea Bistriţa [cf. Damian P. Bogdan, Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, p. 86; I. Minea, Pomelnicul, în „CI", VIII-IX (1932-1933), nr. 1, p. 70, care considera fără temei că în acest pomelnic nu putea figura numele „asasinului de la Reuseni" , neţinând seama că în mentalitatea vremii decapitarea (rezervată doar persoanelor de rang!) lui Bogdan II nu era socotită un asasinat, ci un episod firesc al luptei dintre pretendenţii la domnie].
Nu există, aşadar, nici o dovadă sigură din veacul XV, în afara afirmaţiilor proprii, că Petru Aron ar fi fost un fiu, legitim sau nu, al lui Alexandru cel Bun .
Izvoarele narative interne arată că purta numele de botez Aron (Aaron); „Aaron voievod" îl numeşte cronica anonimă a Moldovei, sau cea moldo-germană din timpul lui Ștefan cel Mare (Cronicile slavo-române), nume biblic, purtat şi de pretendentul Aron de la 1550-1563, fiul lui Bogdan III, sau de Aron vodă (1591-1592, 1592-1595). Petru fiind numele luat ca domn: „Petru voievod numit Aron", „Petru numit Aron", „Petru ce se cheamă şi Aron". Ca atare, Petru Aron este un nume dublu, folosit chiar din vreme sa, similar celui al lui Basarab al V-lea Neagoe sau Radu al VIII-lea Șerban.
S-a înşelat explicabil peste aproape două secole Grigore Ureche, crezând, în lipsa de atunci a izvoarelor documentare că Aron era o poreclă („Pătru vodă ce l-au poreclitu Aron"; Letopiseţul, p. 89), dar este greu de acceptat în vremea noastră părerea că Aron ar reprezenta „porecla pe care i-au atribuit-o contemporanii", luată din „repertoriul biblic", şi de aici speculaţia, fără nici o bază documentară, a unei posibile călugăriri a lui Petru Aron înaintea domniei.
Petru Aron apare în mediu polon, mai precis la curtea lui Alexandru al II-lea (Alexăndrel) şi a mamei sale Maria din neamul Holszanski, sora reginei mame a Poloniei Sofia şi mătuşă a regelui Cazimir IV (Constantin Rezachevici, Cine a fost soţia lui Ilie voievod, fiul lui Alexandru cel Bun? Un alt episod dinastic moldo-polono-lituan), căreia ca domn îi spune cu deferenţă în actele oficiale „mama noastră" (Mihai Costăchescu), deşi dacă ar fi fost, cum pretindea, fiul lui Alexandru cel Bun, ar fi trebuit să-i fie cumnată. Iar pe fiica acesteia Anastasia o numeşte „sora şi ruda noastră scumpă", cu toate că în situaţia de mai sus i-ar fi fost nepoată de frate. De altfel, aceeaşi deferenţă o arată la 1 aprilie 1457 şi faţă de Mozilo Buczacki, starostele de Sniatyn, „iubitul nostru tată şi prieten". Toate acestea arată o certă legătură a sa cu spaţiul polon.
In loc să fie un rival al lui Alexăndrel vodă, dimpotrivă, Petru Aron se aliază cu acesta, care, desigur, iniţial nu-l socotea primejdios. J. Dlugosz (op. cit., col. 80), care înregistrează prima sa apariţie pe scena politică, în Polonia, arată că „se înţelesese cu Alexandru ca să împartă ei toate în mod egal" în vederea înlăturării lui Bogdan II. Iar Nicolae Costin, citând pe Martin Kromer, scrie despre Aron foarte explicit că era „unul din cei ce era cu Alexandru vodă", adică în anturajul acestuia, deşi el personal crede (la începutul secolului XVIII!) că era „fecior după gard a lui Alexandru vodă Bătrânul" (Letopiseţul, p. 235).
Semnalam mai demult că înaintea domniei Aron purta numele de familie Harnazan, cu rezonanţă armeană, amintit, semnificativ, doar în Cronica moldopolonă din secolul XVI: „Petru voievod, pe care îl numeau Aron Harnazan", „Petru Harnasan" (Cronicile slavo-române). Cum această informaţie nouă nu apare în nici un izvor intern, este limpede că a fost culeasă din Polonia.
Ca atare, Aron Harnazan, venit din Polonia cu cei o sută de moldoveni amintiţi de Dlugosz, desigur, dintre oamenii puşi la dispoziţie de Alexăndrel, în urma înţelegerii dintre ei, devenit Petru vodă prin înşelarea celui din urmă, căruia trebuia doar să-i deschidă calea la domnie prin îndepărtarea lui Bogdan II (J. Dlugosz), şi fără a fi ales de boieri, pare mai degrabă un aventurier din mediul polonez al lui Alexăndrel şi al mamei acestuia. Astfel că execuţia de la Răuseni nu pare a fi un fratricid, cu atât mai mult, cu cât Bogdan II trebuie să fi fost fiul jupanului Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, ci mai degrabă o răfuială între pretendenţi nelegaţi prin strânse legături de rudenie (Constantin Rezachevici).
In lumina celor de mai sus, pare ciudată stăruinţa lui Leon Şimanschi de a legitima pretendenţa lui Petru Aron ca fiu al lui Alexandru cel Bun, socotind că „aşa-zisul său supranume", Harnazan, ar reprezenta, chipurile, o „lectură eronată" a expresiei slavone din prototipul letopiseţelor putnene „u Răuseni (Răvăseni)". Numai că oricum am suci onomasticul Harnazan, transpunându-l chiar în litere chirilice, nu văd cum ar proveni din topicul „u Răuseni". Că înlocuirea prin această sintagmă a numelui Harnazan sau Harnasan (care se pronunţă la fel, „s" între două vocale citindu-se „z") propusă de autorul amintit nu are nici un sens rezultă limpede dacă operăm această înlocuire în următoarea frază din Cronica moldo-polonă: „După aceea s-a ridicat domn Ştefan voievod şi a pus de au tăiat pe acel Petru Harnasan" (Cronicile slavo-române). Cum se ştie că Petru Aron nu a fost executat la Răuseni, e clar că autorul cronicii nu a făcut nici o greşeală şi că Aron (Petru vodă) se numea chiar Harnazan.
S-ar putea discuta aici şi despre identificarea lui Petru Aron cu pretendentul Berindei din Lituania, adus de Matiaş Corvin în Moldova la 1467, susţinută de Vasile Pârvan în „CL" , XXXIX (1908), p. 876 şi I. Minea (Informaţiile româneşti ale cronicii lui Ian Dlugosz), dar neîmpărtăşită de A.D. Xenopol (Istoria românilor din Dacia Traiană), N. Iorga (Istoria lui Ştefan cel Mare) şi alţii. Desigur, Berindei (Berendei), la origine numele unui trib cuman, era la 1467 o poreclă, poate atunci chiar a lui Petru Aron, care se afla la 1467 tocmai în Transilvania, pe drumul de trecere al regelui Ungariei spre Moldova.
„Inţelegerea" dintre Petru Aron şi Alexăndrel din toamna lui 1451, care a dus la înlăturarea lui Bogdan II, n-a fost respectată de cel dintâi. J. Dlugosz, arată că atunci când, după moartea rivalului său, Alexandrei cu mama sa, cu boieri şi nobili poloni a venit la Suceava, Petru Aron, care se retrăsese spre sud s-a ridicat împotriva sa, punându-l pe fugă. Expediţia lui Alexăndrel a avut loc după 17 octombrie 1451, pe vreme de iarnă. După această trădare, Petru Aron rupe un timp relaţiile cu Polonia, unde se hotărâse din nou sprijinirea lui Alexăndrel, orientându-se în viitor spre Transilvania.
După 17 octombrie 1451 Petra Aron se menţine în Moldova circa trei luni şi jumătate, retras în interiorul ţării, hărţuit însă, după respingerea lui Alexăndrel, de partizanii acestuia, căci numai aşa se explică afirmaţia lui Dlugosz că „pârcălabul" conduce în numele său Cetatea Albă şi pe cea a Neamţului. Oricum, din această primă domnie, scurtă şi agitată, nu s-a păstrat nici un document de la Petru Aron.
Nu se ştiu cum a avut loc expediţia lui Alexăndrel, desigur cu ajutor polon, pentru îndepărtarea lui Petru Aron. Sigur ea s-a desfăşurat înainte de 24 februarie 1452, când cel dintâi ajunsese la Vaslui, urmărindu-şi rivalul care se retrăgea, foarte probabil spre Transilvania.
Refugiat, foarte probabil în Transilvania, lângă hotarul Moldovei, desigur în secuime, care poate să-i fi furnizat ajutoare, căci e greu de crezut că Iancu de Hunedoara, aflat în relaţii prieteneşti, chiar de rudenie cu Alexăndrel (cf. supra), l-ar fi sprijinit. Petru Aron l-a înlocuit pe acesta din urmă în intervalul 1 ianuarie — 25 august 1454, la ultima dată emiţând documentele la Băiceni, în ţinutul Iaşi, şi la Cotnari, dovadă că se afla în drum spre Suceava, venind dinspre sud. Este posibil ca înfruntarea cu Alexăndrel să fi avut loc la 22 august 1454, dată care apare eronat în cronica lui Grigore Ureche (Letopiseţul) în legătură cu sfârşitul primei domnii a acestuia din urmă (petrecut însă în urma confruntării cu Bogdan II la 12 octombrie 1449), datorită unei părţi care lipsea din letopiseţul folosit de Ureche, data de 22 august 1454 referindu-se de fapt la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Alexăndrel, foarte probabil tot în urma unei lupte, însă cu Petru Aron.
Lipsa documentelor din intervalul amintit de peste jumătate de an nu poate fi în totalitate întâmplătoare, ea datorându-se, desigur, cel puţin în parte, luptelor dintre cei doi rivali, din care în acest moment Petru Aron a ieşit învingător, înainte de 25 august 1454.
Păstrează scaunul domnesc cel puţin până după 8 decembrie 1454, când se afla la Târgu Neamţ, îndepărtarea sa din domnie de către Alexăndrel, venit, desigur, tot cu ajutoare polone, având loc după această dată şi înainte de 8 februarie 1455, când rivalul său se afla la Iaşi în calitate de domn, din nou în împrejurări rămase necunoscute.
Tocmai aceste relativ dese alternanţe la domnie între Petru Aron şi Alexăndrel, documentele păstrate dovedind că stăpânirile lor nu s-au intersectat niciodată, arată că nu poate fi vorba despre o împărţire a domniei, ci de o rivalitate evidenta.
Biruinţa în bătălia de „la Mohile " din 25 martie 1455 (Cronicile slavo-române), când „norocul cel prostu al lui Alixandru vodă nici aicea nu-l lăsă să izbândească, că dându războiu vitejaşte dispre amândoao părţile, birui Pătru vodă pre Alixandru vodă" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 90), a fost considerată în secolul XV începutul domniei lui Petru Aron, fără disputa unui rival, cele două treceri ale sale pe tronul Moldovei fiind considerate uzurpări în timpul domniei legiuite a lui Alexăndrel. Sub anul 1455, Letopiseţul anonim al Moldovei consemnează atât moartea acestuia din urmă, cât şi faptul că „tot atunci s-a ridicat domn la Mohile Petru voievod numit Aron" (Cronicile slavo-române). In acest spirit letopiseţele interne din veacul XVI îi atribuie acestuia doar doi ani de domnie, referindu-se, în fapt, la această a treia domnie din 1455-1457.
Ziua de 25 martie 1455 a însemnat pentru Petru Aron începutul efectiv al acestei ultime domnii. Prima mărturie documentară este însă din 2 iunie 1455, când confirmă negustorilor braşoveni privilegiul comercial acordat lor de Alexandru cel Bun.
Ulterior, pentru a reglementa relaţiile cu Cazimir IV şi cu mătuşa acestuia, doamna Marena (Maria), văduva lui Ilia (Iliaș) şi mama lui Alexăndrel, decedat abia în urmă cu o lună, Petru Aron făgăduia la 1 octombrie 1455, sub Hotin, să slujească cu credinţă regelui şi Coroanei polone, şi să dea în schimbul stăpânirii Hotinului „mamei noastre marei cneaghine Măriei, mătuşei craiului", Târgul Şiret şi satul Olhoveţ (Volhovăţ) cu cele ce aparţin de ele. Reia la Suceava, la 29 iunie 1456, condiţiile supunerii faţă de Cazimir IV, şi cum doamna Marena (Maria) nu acceptase schimbul pentru Hotin, îi întăreşte „zestrele" ei: Hotinul şi Ţeţina, lăsând la aprecierea regelui soarta acestora, ca şi a Cetăţii Albe. Este ultima dată când doamna Marena (Maria) mai apare în viaţă. S-a stins curând, îndurerată, desigur, de pierderea lui Alexăndrel, după ce în 1448 îşi văzuse pierind soţul şi celălalt fiu, Roman II.
Incă înaintea înţelegerii cu polonii de la Hotin, din 1 octombrie 1455, Petru Aron a trimis o solie sultanului Mehmed II, solicitând pace. Acesta a acceptat la 5 octombrie 1455 răscumpărarea ei (privită însă ca un haraci) cu 2 000 de galbeni pe an (Mihai Costăchescu). Actul prin care Petru Aron şi un sfat domnesc lărgit aprobă la Vaslui, la 5 iunie 1456, plata considerată temporară a dării, „ca să avem noi pace, iar ţara noastră să nu se mai piardă " (D.R.H.) marchează, în fapt, începutul noii condiţii a Moldovei de stat tributar faţă de înalta Poartă.
Deşi regele Cazimir IV ar fi vrut, după dispariţia lui Alexăndrel, să instaureze, în Moldova un lituan, războiul cu cavalerii teutoni în plină desfăşurare i-a absorbit forţele, acceptând astfel domnia lui Petru Aron (J. Dlugosz, Historiae polonicae libri XIII et ultimus, II, col. 81). Ameninţarea pentru acesta nu avea să vină de la turci sau poloni, ci din cu totul altă parte.
Petru Aron a fost înlăturat din scaun de Ştefan, fiul nelegitim al lui Bogdan II. Cu sprijinul rudei sale indirecte, pe linie paternă, Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, el a pătruns în Moldova la începutul lui aprilie 1457, cu oaste „ca la 6 mii de oameni", munteni şi moldoveni din Ţara de Jos (Cronicile slavoromâne, p. 28). în fruntea ei a înaintat de-a lungul Şiretului spre Suceava.
Petru Aron nu a fost surprins, cum se afirmă de obicei. Cunoştea pregătirile lui Ştefan, şi de aceea, întâlnindu-se la 1 aprilie 1457 la Suceava cu fraţii Mozilo Buczacki, staroste de Sniatyn şi Colomeea, „iubitul nostru tată şi prieten", şi cu Bartosz Buczacki, starostele Podoliei, care veniseră la Suceava pentru a ridica nişte răufăcători, şi fixând ca dată pentru returnarea unei pagube ziua Sfântului Filip (1 mai la catolici, 30 iunie la ortodocşi), a profitat pentru a încheia cu aceştia la 1 aprilie 1457 un adevărat „tratat". Cei doi Buczacki trebuiau să intervină la nevoie în favoarea sa pe lângă regele Poloniei, să-l ajute cu toţi prietenii lor, ca „să ne facă nouă pace şi linişte din partea basarabilor (muntenilor) şi a ungurilor şi a togtocomanilor (turcilor)", ordinea enumerării fiind legată de faptul că pretendentul Ştefan se pregătea să intre în Moldova cu ajutoare muntene. Cei doi Buczacki, dar mai ales Mozilo, trebuiau să se lege prin jurământ să-l ajute personal şi să-l sfătuiască împotriva oricărui inamic, iar în caz de nevoie să-i acorde lui, doamnei sale şi boierilor însoţitori loc de refugiu în oraşele Buczacz, Koropec, Sniatyn şi Colomeea, de ale căror venituri ar trebui să dispună până la revenirea cu sprijinul lor în Moldova. Ulterior, Petru Aron a plătit chiar o leafă lui Bartosz Buczacki pentru a-l apăra sau a-l ajuta să-şi redobândească scaunul, dar cum acesta a murit în acelaşi an, 1457, într-o luptă cu tătarii Hoardei de Aur, fratele său i-a înapoiat banii înainte de 24 ianuarie 1458.
Este limpede că Petru Aron se aştepta la atacul pretendentului Ştefan, care la 1 aprilie 1457 încă nu intrase în Moldova. Surprinzătoare pentru el a fost doar iuţeala cu care a acţionat acesta, altfel n-ar fi fixat returnarea pagubei fraţilor Buczacki tocmai de Sfântul Filip (1 mai sau 30 iunie), dată până la care nu credea că va fi atacat. Astfel că nu a putut opune lui Ştefan, care a intrat în Moldova în prima săptămână a lui aprilie 1457, decât o oaste adunată în grabă. Bătălia hotărâtoare a avut loc marţi 12 aprilie 1457, în Săptămâna Mare dinaintea Paştilor (Cronicile slavo-române), în apropierea satului Doljeşti (Dolheşti), lângă vărsarea Şomuzului Mocirlos (locul zis Hreaţca = „tină") în râul Şiret (care atunci se făcea în dreptul satului Dolhasca, apărut mai târziu), după Cronica moldo-germană din secolul XV: „la o gârlă sau apă cu numele Hreasca, lângă Doljeşti".
Infrângerea a marcat sfârşitul domniei lui Petru Aron, care însoţit de numeroşi boieri şi clerici, pe care se străduise mult în trecut să-i atragă de partea sa, s-a refugiat la Cameniţa Podoliei, unde se afla la 24 ianuarie 1458. Neobţinând, desigur, ajutorul promis de Mozilo Buczacki, s-a refugiat apoi în Transilvania, în secuime, aproape de hotarul Moldovei. De aici menţinea legături cu unii boieri moldoveni (vornicul Crasnaş), provocând încă din 1461 mai multe expediţii ale lui Ştefan cel Mare în secuime. Dar Petru Aron nu a putut fi prins atunci, nu ştim dacă în 1462, când se afla la Braşov, a fost trimis de acolo la Buda, cum cerea regele Matias Corvin şi nici nu s-a lăsat atras în Moldova prin jurămintele de credinţă ale unor boieri. Ba chiar a organizat el însuşi o expediţie împotriva lui Ştefan cel Mare, în cursul căreia însă şi-a aflat moartea.
Crezând, desigur, că după năvala tătarilor din august 1470, înfrântă în retragere de Ştefan cel Mare la 20 ale lunii la Lipniţi, pe malul Nistrului (Cronicile slavo-române; Grigore Ureche, Letopiseţul; C. Cihodaru), Ştefan cel Mare nu se mai aştepta la o nouă invazie. Petru Aron, cu o oaste în principal secuiască („ungurească"), a pătruns în Moldova pe la începutul lui decembrie 1470, probabil pe la Trotuş.
Bătălia hotărâtoare de la Orbic-Buhuşi (ţinutul Neamţ), din 14 decembrie 1470, pe care cronicile interne copiate sau redactate în veacurile XVI-XVII o alătură greşit primei înfrângeri a lui Petru Aron de către Ştefan, din 12 aprilie 1457 de la Doljeşti (Cronicile slavo-române, p. 44, 49, 56, 61, 70; Grigore Ureche , Letopiseţul, p. 90-91), iar cea moldo-germană , încheiată la 28 aprilie 1502, la peste trei decenii de la evenimente, o alipeşte, de asemenea eronat, la prelucrarea analelor interne, luptei de la Baia, din 14 decembrie 1467, fiind vorba de aceeaşi dată de lună şi tot de o luptă cu o oaste „ungurească " (Cronicile slavo-române, p. 29; C. Cihodaru, op. cit., p. 15), s-a încheiat într-o primă fază prin înfrângerea şi capturarea lui Ştefan cel Mare. Acesta a scăpat numai prin răscumpărare şi iscusinţă, probabil nefiind recunoscut de oştenii unguri care l-au prins (Cronicile slavo-române, p. 29-30).
Văzându-se liber, cum a făcut şi în alte situaţii similare, Ştefan şi-a strâns oastea risipită şi lovind, desigur, pe neaşteptate, oastea transilvană a lui Petru Aron, care se credea victorioasă, a zdrobit-o. „Şi iarăşi birui Ştefan vodă. Şi-l prinse pe Pătru vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, Bogdan vodă" (Grigore Ureche , Letopiseţul, p. 91. Cf. şi Cronicile slavo-române, p. 157, 161, 168, 178). Foarte probabil, Petru Aron a fost executat pe câmpul de luptă, chiar in ziua înfrângerii sale, 14 decembrie 1470 (C. Cihodaru, op. cit., p. 15), după obiceiul vremii.
Deoarece , cu prilejul bătăliei o seamă de boieri nu s-au dovedit cu credinţă lui Ştefan, în frunte chiar cu marele vornic Isaia, cumnatul de soră al domnului, care nu a îndeplinit ordinul acestuia, lăsând să-i scape inamicii fugari, o lună ma i târziu, marţi 16 ianuarie 1471, Isaia vornicul, Negrilă ceaşnicul, Alexa stolnicul „şi alţii mulţi" au fost decapitaţi „în târgul Vasluiului" (Cronicile slavo-române, p. 8, 17, 29-30 , 57, 62, 71, 169, 179. Editorul P.P. Panaitescu afirmă eronat, p. 17, nota 1, că „16 ianuarie 1471 a fost miercuri nu marţi". Grigor e Ureche , Letopiseţul, p. 96). S-a mai considerat însă că în acest caz ar fi fost vorba de pedepsirea unor boieri vinovaţi chiar de participarea la o „hiclenie" (complot) împotriva domnului (Leon Şimanschi, Dumitru Agachi).
Mormântul lui Petru Aron nu se cunoaşte. Ar fi putut fi chiar în biserica de atunci a satului Orbic.