In 480 î.Hr., se pare ca s-ar fi nascut Euripide, la Salamina. A fost un poet tragic grec, cel mai tanar dintre cei trei tragedieni atenieni din secolul al V-lea î.Hr., in care drama atica dobandeste un ton familiar si modern. Desi se spune despre Aristotel ca este ‚‚cel mai tragic dintre poetii tragici’’, unii critici precum Friedrich von Schlegel si Friedrich Nietzsche l-au considerat pe Euripide raspunzator de moartea tragediei si de inconstienta dramei antice.
Alaturi de Eschil si Sofocle, Euripide face parte din celebra triada a poetilor dramatici eleni, care au pus bazele tragediei clasice. Influentat intr-o oarecare masura de Protagoras, Euripide a impartasit unele conceptii ale sofistilor.
Euripide a scris 92 de piese de teatru dintre care s-au pastrat 18, de departe cel mai mare numar de lucrari ale marilor dramaturgi atenieni, reprezentand o marturie atat a accidentelor supravietuirii literare, cat si a respectului generatiilor urmatoare. Spre deosebire de Echil si Sofocle, Euripide nu s-a implicat in viata cetatii, izolandu-se de lume pentru a-si putea scrie operele (dupa toate probabilitatile, s-ar fi refugiat intr-o pestera din Salamina lui natala). Piesele lui au castigat marele premiu la Marile Sarbatori Dionisiace anuale numai de patru ori, iar criticii lui, in special Aristofan, care l-a satirizat adesea, s-au dovedit a fi foarte severi. Aristofan ii reprosa faptul ca incerca sa demonstreze inexistenta zeilor, ca demitiza eroicul si propovaduia degenerarea morala care ii transforma pe atenieni in "niste pierde-vara de piata, pungasi si escroci".
Primele lui pese (Medea, Hippolit) prezinta deja particularitatile tragediei eroice. In primii ani ai razboiului pleoponesiac, Euripide a scris piese patriotice (Heraclidele, Bocitoarele) urmate de lucrari prin care isi exprima dezaprobarea fata de razboi (Hecuba, Troienele). Piesele ulterioare marcheaza renuntarea la tragediei in favoarea intrigii romantice (Ion, Ifigenia in Taurida, Elena) in procesul dezvoltarii unui nou gen teatral care avea sa fie numit melodrama. Ulterior a revenit la tragedie intr-o maniera mai violenta si disperata (Oreste, Fenistele, Bahicele).
Euripide si-a petrecut ultimii ani ai vietii departe de Atena, in Macedonia, dar motivele plecarii sale nu sunt cunoscute. Recunoasterea autorului a venit abia dupa moartea sa, atunci cand in secolul al IV-lea î.Hr. si in perioada urmatoare, piesele sale au eclipsat in popularitate toate celelalte lucrari ale dramaturgilor atenieni.
Anul 406 î.Hr. pare sa fie anul in care Euripide moare, undeva in Macedonia Antica.
Teatrul lui Euripide pune la grea incercare publicul infatisand suferinta fara a oferi vreo consolare si fara promisiunea unei ordini si reconcilieri. In capodopera sa Bahicele, Penteus este profund marcat de caracterul distructiv al lui Dionisos si de propria irationalitate. Metafora este folosita cu pricepere in teatrul lui Euripide. Ea spulbera iluziile si forteaza publicul sa accepte natura haotica a existentei umane. Accentele existentiale ale teatrului euridipian vor deveni o trasatura definitorie a tragediei din Occident, incepand cu Shakespeare si continuand cu Henrik Ibsen, August Strindberg, T. S. Eliot si Edward Albee.
