SCRIITORI

Gabriel García Márquez

Gabriel García Márquez (1927-2014)

1927 La 6 martie, in Aracataca, Columbia, s-a nascut Gabriel García Márquez. A fost un scriitor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Este cunoscut de către prieteni drept Gabo. Cel mai cunoscut roman al său este: „Cien años de soledad” (Un veac de singurătate).[1] A fost fiul cel mai mare într-o familie de doisprezece copii, în sânul căreia şi-a petrecut primii opt ani de viaţă.[2] A fost crescut de bunicii materni, colonelul Nicolás Márquez și Tranquilina Iguarán, în Aracataca.[1] El îi atribuie bunicii sale meritul pentru interesul stârnit de miturile şi legendele locale, ca şi pentru maniera de a depăna povestiri, în care miraculosul se amestecă cu realismul simplu. Bunicul lui, participant la războiul civil din Columbia din anii '90 ai secolului al XIX-lea, a inspirat câteva dintre cele mai proeminente personaje din literatura lui Márquez.[2]

1940-1946 Studiază primele clase în Colegiul San José (azi Institutul San José), după care călătorește în Zipaquirá și termină ultimii doi ani și isi ia bacalaureatul la Liceul Național de Baieți (azi Colegiul Național San Juan Bautista de La Valle).[1] A studiat o scurtă bucată de vreme dreptul la Universitatea Naţională din Columbia.[2]

1950-1965 A lucrat ca jurnalist în Columbia, Franţa, Venezuela, Statele Unite şi Mexic.[2]

1955 Seria lui de articole despre calvarul unui marinar columbian care a petrecut zece zile pe un vas în derivă în Marea Caraibelor a cuprins accente foarte critice la adresa marinei columbiene, ceea ce a dus la suspendarea ziarului, dar şi a lui Márquez din postul de corespondent la Paris. După revoluţia cubaneză, s-a angajat la agenţia de presă Presa Latina, agenţia cubaneză de ştiri, şi a lucrat la Bogota, New York, Ciudad de Mexico, unde a colaborat şi la o firmă de relaţii publice şi a scris scenarii de film.[2]

1967 In acest an, a aparut, capodopera lui Gabriel García Márquez, „Un veac de singurătate”, care a reprezentat nu numai o sinteză a tradiţiei literare hispanice şi a temelor şi tehnicilor moderne internaţionale, ci şi cea mai rară dintre performanţele literare moderne: succesul de critică şi de public, al unei lucrări sofisticate şi complexe dar, în acelaşi timp, accesibilă şi antrenantă. Acest puternic impact a avut drept consecinţă reeditarea cărţii aproape imediat după apariţie şi traducerea ei în peste douăzeci şi cinci de limbi. „Un veac de singurătate” a făcut din Gabriel García Márquez o personalitate internaţională, cel mai cunoscut autor latino-american, care a stârnit un viu interes pentru scrierile şi cultura latino-americană. Această capodoperă şi autorul ei depăşesc însă graniţele regionale. Gabriel García Márquez poate fi comparat cu cei mai mari scriitori moderni: Kafka, Faulkner, Hemingway, Camus şi Borges a căror influenţă se resimte foarte puternic în opera sa, precum şi cu titani moderni ca Joyce şi Mann, cu care rivalizează în privinţa resurselor imaginative şi anvergurii.[2]

Înainte de „Un veac de singurătate”, Márquez a publicat patru cărţi care i-au adus unele premii şi au atras atenţia criticilor, dar nu s-au bucurat de o popularitate prea mare: romanele „Furtuna frunzelor” (1955) şi „Ceasul rău” (1962), o nuvelă, „Nimeni nu-i scrie colonelului” (1961), şi o culegere de schiţe, „Funerariile bunicii” (1962).[2]

„Un veac de singurătate” este o ampla cronică socială şi de familie a lui Gabriel García Márquez, pe care susţine că a conceput-o în tinereţe, dar pe atunci nu avea suficientă forţă pentru a-şi desăvârşi viziunea. Aflat la Ciudad de Mexico în 1965 şi progresand foarte puţin cu povestea mai multor generaţii ale unei familii din oraşul său natal, Márqueza rezolvat problema compoziţiei cu o claritate de vizionar, în timp ce el şi familia lui mergeau cu maşina pe autostrada Ciudad de Mexico - Acapulco. Dintr-o dată a avut viziunea întregului roman. „Totul îmi era atât de clar”, îşi aminteşte el mai târziu, „că aş fi putut să dictez primul capitol, cuvânt cu cuvânt, unei dactilografe.” S-a întors acasă şi şi-a petrecut următoarele optsprezece luni scriind romanul, iar soţia lui a amanetat pe ascuns obiecte de valoare pentru a face faţă cheltuielilor curente care au dus în cele din urmă la o datorie de 10 000 de dolari.[2]

„Un veac de singurătate” este o capodoperă atât de distinctă încât există tendinţa ca lucrările ulterioare ale lui Gabriel García Márquez să fie apreciate în funcţie de aceasta, în măsura în care sunt mai aproape sau mai departe de ea. Deşi anumite teme şi tehnici reapar, Gabriel Garcia Mârquez nu se repetă şi surprinde continuu aşteptările noastre în diversitatea şi bogăţia imaginaţiei sale.

1969 S-a mutat in Barcelona, Spania, unde a trait mai mulți ani stabilind legături cu numeroși intelectuali.[1]

1982 I se acorda Premiul Nobel pentru Literatura, pentru nuvelă și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent.[1] Cu prilejul acordarii premiului nobel, Márquez spunea: „Faţă în faţă cu o realitate care ne copleşeşte, o realitate care în percepţia diverselor generaţii de oameni despre timp trebuie să fi însemnat o utopie, povestitorii de întâmplări care, la fel ca mine, sunt capabili să creadă orice se simt îndreptăţiţi să afirme că încă nu este prea târziu să purceadă la crearea unei utopii minore: o utopie nouă şi nelimitată în timp pentru viaţă acolo unde nimeni nu poate decide pentru alţii cum trebuie să moară aceştia, unde iubirea poate fi într-adevăr reală şi fericirea posibilă, unde generaţiile unui secol de singurătate vor avea în sfârşit şi pentru totdeauna o a doua şansă pe pământ.”[2]

Alte opere: „Incredibila şi trista poveste a nevinovatei Erendira şi a bunicii ei fără inimă” (1972), „Toamna patriarhului” (1975), un studiu fictiv al corupţiei şi totalitarismului, „Cronica unei morţi anunţate” (1981), o tratare fictivă a unui caz real de asasinat din Columbia, „Dragoste în vremea holerei” (1985), relatarea unei poveşti de iubire de o viaţă descrisă în câteva incursiuni în trecut; „Generalul în labirintul său” (1989), consacrat ultimelor luni din viata lui Simon Bolivar, „Să trăiești și să povestești” (2002), „Amintirile curvelor mele triste” (2004), „Nu vin să țin un discurs” (2010). Toate acestea formează capitole din istoria conştiinţei de sine a Americii Latine prin prezentarea principalelor aspecte ale schimbării istorice şi sociale, exprimate nu prin protestul social - deşi angajamentul politic al lui Gabriel García Márquez a rămas întotdeauna puternic -, ci prin reforma internă definită de o imaginaţie profund angajată în cele mai grave probleme ale condiţiei umane.[2]

2014 La data de 17 aprilie, in Ciudad de México, Mexic, la varsta de 87 de ani, Gabriel García Márquez s-a stins din viata.

Dacă diverşi critici au dreptate când afirmă că cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea se defineşte prin remarcabila vigoare a scriitorilor din America Latină, la apogeul realizărilor lor se află fară îndoială opera în continuă evoluţie a lui Gabriel García Márquez.[2]

 

 

Bibliografie:

1 - Gabriel García Márquez, ro.wikipedia.org - ultima accesare la data de 18.04.2014;

2 - Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005