1771 La 15 august, la Edinburgh, Scoția, s-a nascut Sir Walter Scott. A fost un scriitor scoțian prolific și un poet popular în Europa în timpul vieții sale. Orice analiză a lui Scott trebuie să înceapă cu biografia sa, cu sursa imaginaţiei şi originea caracteristicilor lui ca om şi scriitor. A crescut într-o prosperă familie din clasa de mijloc, Scott se trăgea dintr-un clan străvechi, care număra multe generaţii de grăniceri scoţieni.[1]
1773 La vârsta de doi ani a suferit de paralizie infantilă, ceea ce l-a lăsat invalid pentru tot restul vieţii, astfel că a fost trimis să-şi refacă sănătatea la ferma tatălui său. Acolo a cunoscut trecutul scoţian prin intermediul baladelor şi al poveştilor care i-au modelat talentul de povestitor şi interesul pentru ceea ce este vechi.[1]
1778 Urmează cursurile Școlii superioare din Edinburg dar are și profesor particular acasă. Studiază opera lui Shakespeare iar la școală învață limba latină, traducând versuri din Virgiliu sau Horațiu.[2]
1790 A urmat dreptul la Universitatea din Edinburgh, conform dorintei tatalui sau.[1]
1792 A fost primit ca avocat în barou. Era însă foarte clar că interesul lui se îndrepta către literatură, pe care a cultivat-o cu un devotament de gentleman, mai întâi ca editor şi apoi ca traducător.[1]
Primele lui lucrări publicate au fost traduceri din poetul Gottfried Biirger, exponent al curentului german Sturm und Drang, ale cărui elemente gotice şi balade aveau să influenţeze poezia lui Scott.[1]
1802 Prima lui creaţie importantă a constituit-o „Menestrelul de la graniţa scoţiană”, o culegere de balade de frontieră însoţite de ample adnotări. Lucrarea demonstra interesul major al lui Scott pentru subiectul lui de predilecţie, istoria şi tradiţia scoţiană, pe care le-a exploatat în „Cântecul ultimului menestrel” (1805), poem narativ a cărui acţiune se desfăşura la graniţa Scoţiei în perioada medievală. Poemul a reprezentat un admirabil bestseller şi l-a convins pe Scott să îmbrăţişeze cariera de scriitor. Acest succes a fost urmat de poemele narative la fel de reuşite precum „Marmion” (1808), care se ocupa de istoria Scoţiei din secolul al XVI-lea şi dezastruoasa luptă de la Flodden, şi „Doamna de la lac” (1810), a cărui acţiune avea loc în Highlands. Poemul i-a adus lui Scott reputaţia de cel mai vestit şi mai bine vândut poet din Marea Britanie.[1]
Astăzi, poezia lui Scott nu mai prezintă decât un interes pur istoric. Aşa cum s-a întâmplat cu toate scrierile sale, Scott a abordat poezia ca un meseriaş, concentrat asupra interesului narativ şi mai puţin asupra intensjtăţii mijloacelor de expresie, respingând orice profunzime sau cizelare extremă. Fiica lui afirma că nu citise „Doamna de la lac”, deoarece: „Tata spune că nimic nu este mai dăunător pentru tineri decât să citească poezie proastă". Din punctul nostru de vedere poezia lui este mai interesantă ca stadiu preliminar înainte de elaborarea romanelor care i-au conferit reputaţia literară.[1]
1813 După relativul eşec cu „Rokeby”, o lucrare lungă şi complexă, Scott a înţeles că inspiraţia şi spiritul său novator erau în declin şi că nu va putea concura cu atracţia exotică exercitată de Byron, astfel că s-a orientat către forma cu mult mai puţin respectabilă a romanului.[1]
1814 A revenit asupra unui fragment de roman pe care îl scrisese cu zece ani în urmă şi care avea ca subiect rebeliunea iacobiţilor din 1745. Acesta a devenit apoi „Waverley”, iniţiind seria de peste treizeci de romane pe care le-a scris pana in 1831, anul dinaintea morţii sale, realizând o producţie literară egalată de puţini alţi scriitori. In „Waverley”, marea inovaţie a lui Scott este evidenţiată de subtitlul romanului: „Cei şaizeci de ani de atunci”. Prin situarea acţiunii în trecutul recent şi evocarea obiceiurilor şi evenimentelor istorice, Scott a extins sfera de cuprindere a romanului, percepând istoria din perspectiva vieţii şi obiceiurilor contemporane, tehnică pe care o perfecţionaseră romanele anterioare. Scris anonim pentru a stârni şi mai mult interes şi fără îndoială şi pentru a nu-şi periclita reputaţia de poet, Scott a devenit „Marele Necunoscut" (deşi identitatea lui ca autor al romanului Waverley era cunoscută) şi „Vrăjitorul din nord", care a legitimat romanul şi i-a extins audienţa prin uriaşa popularitate de care s-au bucurat cărţile lui. Scott a stabilit standardul pentru roman pe care au trebuit să-l atingă apoi toţi romancierii din secolul al XIX-lea şi să-şi măsoare realizările cu acesta. Aşa cum scria Jane Austen într-o scrisoare din 1814, „Walter Scott nu trebuie să scrie romane, şi mai ales romane bune - nu este corect. Are suficientă reputaţie şi câştiguri materiale ca poet şi nu s-ar cuveni să ia pâinea de la gura altor oameni. Nu-mi place Scott şi am de gând să nu mă delectez nici cu Waverley, dacă pot, dar mi-e teamă că nu voi reuşi acest lucru".[1]
Cititorul modern al romanelor lui Scott este frapat în primul rând de incredibila lui abilitate de a reînvia obiceiurile şi dialectul scoţian. Lucrările importante din seria Waverley – „Waverley Mortalitate veche”, „Rob Roy”, „Inima lui Midlothian” şi „Redgauntlet” - reţin atenţia pentru calitatea expunerii şi imaginaţia istorică, graţie căreia reuşeşte să-i plaseze pe indivizi în contextul mai larg al presiunii timpurilor şi a marilor evenimente. Mult prea des totuşi, în cărţile lui Scott se remarcă o serie de construcţii grăbite, la care se adaugă reticenţa lui de a-şi planifica sau revizui lucrările. „Niciodată nu am putut să elaborez un plan", declara Scott. „Sau, dacă am schiţat unul, nu am fost în stare să-l respect... M-am străduit să fac în aşa fel încât ceea ce am scris să fie cu adevărat distractiv şi interesant, lăsând restul la voia întâmplării.” Pentru a menţine interesul cititorului, Scott a trecut dincolo de Scoţia în Anglia şi Franţa medievală, ceea ce a depins adesea mai mult de formulă decât de inspiraţie în ceea ce priveşte efectele. Nevoia lui imperioasă de a edifica un mare cămin ancestral la Abbotsford l-a silit, de asemenea, să scrie continuu pentru a-şi finanţa investiţia.[1]
1820 În acest an, George al IV-lea îl numește baron și îi apare romanul „Mănăstirea”.[2]
1823 Apare „Quentin Durward” și „St. Ronan's Well” - ultimul fiind singurul său roman inspirat de evenimente din actualitate.[2]
1825 Falimentul editorului lui l-a obligat, pe de altă parte, să-şi plătească creditorii, faţă de care simţea că are o obligaţie morală, dacă nu chiar juridică. Epuizarea din cauza muncii excesive a devenit un avertisment pentru Dickens şi alţii, care au văzut în el un romancier care a scris până a murit.[1]
1830 În februarie, sufera o usoara paralizie si un atac de apoplexie în noiembrie pentru ca peste un an să paralizeze. Totuși va publica încă două romane: „Count Robert of Paris” (Contele Robert din Paris) și „Castle Dangerous” (Castelul primejdiilor). La sfatul medicilor, face o croazieră în Mediterana, se oprește pe insula Malta și apoi la Neapole. [2]
1832 Se duce la Roma, trece prin Florența, Veneția, München, Ulm, Frankfurt și Nijmegen, unde suferă un nou atac de apoplexie foarte grav. Este dus la Londra, apoi la Casa Abbotsford, unde moare pe 21 septembrie.[2]
Orice evaluare a realizării literare a lui Scott, dincolo de atracţia pe care continuă s-o exercite cele mai bune cărţi ale lui, ar trebui să evidenţieze în primul rând inovaţiile lui revoluţionare şi influenţa pe care a exercitat-o asupra altor romancieri. După Scott, romanul avea să devină un instrument mult mai amplu al adevărului faţă de perioada anterioară. Dacă este lipsit de perfecţiunea tehnică şi subtilitatea altor mari maeştri, reuşeşte, în schimb, să localizeze în trecut şi în particularităţile regionale câteva dintre resursele centrale ale artei romancierului. „Wessex”, creat de Thomas Hardy, ţinutul „Yoknapatawpha” al lui Faulkner, precum şi forţa vie a trecutului care se răsfrânge asupra prezentului, toate pot fi recunoscute în exemplul oferit de Scott, după cum şi romanul său constituie o formă de creaţie predominantă a literaturii moderne. Puţini alţi scriitori au lăsat o moştenire remarcabilă ca Walter Scott.[1]
Walter Scott a dominat prima jumătate a secolului al XIX-lea ca nici un alt scriitor cu excepţia lui Byron, ceea ce l-a determinat pe Mark Twain să-l învinovăţească de izbucnirea războiului civil, căci îi învăţase pe sudişti codul onoarei, ceea ce avusese drept rezultat o baie de sânge. Întrucât el este cel care a descoperit trecutul ca sursă de inspiraţie pentru literatură, a inventat romanul istoric şi a introdus în roman caracteristicile regionale şi personaje felurite din diverse clase sociale, Scott a influenţat scriitori foarte diferiţi unul de altul, cum ar fi Puşkin, Stendhal, Cooper, Tolstoi şi Dickens. Prin aspectul şi preţul lor, romanele lui au impus un standard care a dictat forma şi distribuţia genului timp de aproape un secol. Evident, Scott nu mai poate emoţiona publicul modern aşa cum se întâmplase cu contemporanii lui. Dacă romanul l-a surclasat de mult pe Scott, singurele evocări ale operei lui fiind versiuni filmate sau televizate ale poveştilor sale care ne amintesc de origini, impactul lui continuă să ne reţină atenţia deoarece Scott este una din forţele de pionierat ale romanului şi sensibilităţii literare.[1]
Bibliografie:
1 - Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005;
2 - Walter Scott, ro.wikipedia.org - accesat la data de 09.02.2014