NAȘTEREA ȘI FAMILIA
La 12 septembrie 1882, în satul Cenade, nu departe de Blaj, s-a născut Ion Agârbiceanu, al doilea copil, din cei opt, ai lui Nicolae Agârbiceanu și ai Anei (născută Olăriu). Tatăl, de profesie "vigil silvic", pădurar, om cu dragoste de carte, era abonat la diverse ziare și reviste poporale ale vremii. Mama, care nu știa carte, avea darul povestirii și un simt dezvoltat pentru frumusețile naturii. Bunicul dinspre tată, Vasile Boariu, tot pădurar, se născuse în satul Agârbiciu, situat pe linia ferată Copșa Mică - Sibiu. Poreclit în Cenade "Agârbiceanu", porecla va deveni numele urmașilor săi.
EDUCAȚIA
În anul 1888, micul Ion începe să învețe la școala din satul natal. În ultima parte a clasei a treia trece la Blaj, unde face și clasa a patra, pentru a putea fi mai bine pregătit în vederea continuării studiilor.
Între anii 1891‑1900, urmează gimnaziul și liceul la Blaj, unde își ia și bacalaureatul. Începând din clasa a patra liceală are că profesor la limbile română și latină pe Gavriil Precup, "om cu aleasă cultură și cu mult simt pentru literatură". Citește cu nesaț din Alecsandri, Creangă și din colecția de poezii populare a lui G. Dem. Teodorescu. "Poveștile lui Creangă m-au făcut pentru întâia oară să râd cu lacrimi, să simt o mare bucurie și lumina în suflet. "Dănila Prepeleac", "Soacra cu trei nurori", ca și mai târziu "Kir Ianulea" și "Pastramă trufanda" de Caragiae mi-au rămas până azi scrierile care mă predispun la voie bună mai mult decât oricare altele". La lecturile preferate se adăugă curând operele lui Costache Negruzzi , Grigore Alexandrescu și Nicolae Gane.
În ultimii ani de liceu, se afirmă cu încercări de poezie la societatea de lectură a elevilor, iar în foiletonul ziarului "Unirea" din Blaj, la sfârșitul clasei a VII-a, i se publică primele versuri.
În anul 1900, Ion Agârbiceanu se înscrie la Seminarul teologic al Universității din Budapesta, ale cărui cursuri le urmează cu întreruperi, până în anul 1904, când obține "absolutoriul".
În toamna lui 1905, primind o bursă, se întoarce la Budapesta, cu intenția de a urma filologia clasică și istoria, însă, la scurt timp după aceea renunță.
DEBUTUL ȘI OPERA
În același ziar, în aprilie 1900, debutează cu schița "În postul Paștelui".
În primii doi ani ai seminarului continuă să trimită versuri la "Unirea", semnate Alfius, de asemenea și câteva povestiri. Mai publică versuri în "Familia", "Tribuna", "Tribună literară" și chiar în "Sămănătorul" (1903), folosind diferite pseudonime. Tot cu pseudonim (Potcoava) publică în ziarul "Drapelul" din Lugoj schițe satirice și umoristice, realizate în spiritul literaturii umoristice a brașoveanului Virgil Onițiu. Dar încercările în proză încep să fie curând "determinate de-o nouă încântare estetică, de-o adevărată însuflețire". De "Sămănătorul" și anume: de proză literară a lui M. Sadoveanu, I. Ciocârlan, Sandu Aldea și, mai precis: de stilul nou, fraged de tinerețe, viu și colorat, cu mare putere de a descrie natura și aspectul extern al oamenilor "tocmai ceea ce păstrăm și eu mai adânc în suflet, în chip inconștient, din prima mea copilărie (... ) Simțeam acum o dorință, un avânt să încerc și eu, ceea ce nu a fost cazul când am citit pe ceilalți prozatori români: Negruzzi, Gane, Slavici, Creangă, Ispirescu, Vlahuță, Duiliu Zamfirescu" ("Mărturisiri").
În 1902, apare la Budapesta, scoasă de o seamă de tineri (A. P Bănuț, Al. Ciura, Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu), revistă "Luceafărul". În nr. 8 al primului an de apariție, Agârbiceanu publică schiță "Bădea Niculae". În 1903 colaborarea se intensifică. Mai apar: "În sâmbăta Floriilor", "Mătușa Stana", urmate, în 1904, de "Mistrețul", "Hoțul", "Pe mal".
Perioadă de intensă creație și de lecturi susținute. Într-un singur an (1905), apar în "Luceafărul" 11 povestiri. Spre sfârșitul anului 1905 apare, editat de "Luceafărul", care scosese tot atunci și "Poeziile" lui Octavian Goga, primul sau volum de schițe și povestiri intitulat "De la țară".
Începe perioada unor aspre revelații cu privire la traiul oamenilor acestor părți, majoritatea mineri la băile de aur. Rodul acestor experiențe sunt o seamă de Fragmente publicate în revistă "Ramuri" (1907) și în "Revistă politică și literară" din Blaj, din același an, portrete și instantanee reportericești, dintre care unele vor deveni schițele și povestirile care compun volumul din 1910, "În întuneric".
Ion Agârbiceanu colaborează la numeroase reviste din Ardeal și din țară, îndeosebi la "Luceafărul" și la "Viața românească"; În revistă ieșeană publică, începând cu 1906, numeroase schițe: "În luptă" (nr. 7, 1906), "Fierarul Petrea", "Fefeleaga" (nr. 8, 1908), "Luminița" (nr. 10), "Varvoara" (nr. 12), "Angheluș" (1909), "Vecinul nostru Hudri" (1910), precum și nuvela mai lungă "Popa Man" (nr. 3 și 4, 1910).
În 1909, apare, la Vălenii de Munte, volumul "În clasa cultă", reunind schițe și povestiri din viață intelectualității ardelene.
În anul 1910, apare volumul "Două iubiri", tipărit de Tipografia Neamului românesc. Volumul conține cunoscutele schițe și povestiri: "Fefeleaga", "Luminița", "Bunica Iovă", "Precupaș" etc, inspirate unele de amintirile copilăriei, altele din nouă realitate a satului moșesc. Apare volumul "În întuneric", tipărit de Editura Minerva din București, cuprinzând de asemenea evocări de figuri din satul copilăriei, dar mai ales fragmentele rupte din experiență de viață de la Bucium-Șasa. Apare, tot în 1910, în "Biblioteca Lumina" din București, culegerea de povestiri "Prăpastia".
În nr. 5 al "Luceafărului" din 1910, se publică răspunsul lui Agârbiceanu la ancheta revistei cu privire la poporanism, semnificativ pentru convingerile social-politice ale scriitorului.
Perioada 1910-1916 și cea care a precedat-o sunt însemnate pentru scriitor și din punctul de vedere al lecțiilor decisive care i-au îndrumat pașii în creație. Ia cunoștință de creația lui Balzac, Flaubert, Zola, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Gorki, Andreev.
În 1912, impresii și imbolduri conjugate din lectura Annei Karenina și a Doamnei Bovary îl duc la elaborarea primului său roman, "Legea trupului", publicat în foiletonul "Luceafărului" (nr. 1‑32), apărut în volum mult mai târziu, în 1926.
Tot în "Luceafărul", în 1913, apare romanul "Arhanghelii" (nr. 1 - 12, 15 - 16, 18 - 24), al cărui titlu i l-a inspirat romanul Mont-Oriol al lui Maupassant.
Romanul "Arhanghelii" apare și în volum în 1914, în Editura "Luceafărul" din Sibiu. În foiletoanele, povestirile și nuvelele sale, Ion Agârbiceanu a prezentat drama omului simplu zdrobit de război.
În cursul verii lui 1915, scrie al treilea roman, "Legea minții" - Povestea altei vieți, la baza căruia stă concepția etică creștină. Românul a fost publicat abia în 1927.
Între 1920‑1922, o parte din ceea ce va publica în acești ani, fusese scris în vremea războiului, și chiar înainte, ceea ce-i permite să scoată într-un interval relativ scurt peste zece volume de schițe, povestiri și foiletoane: "Povestiri" (Sibiu, 1920), volum care cuprinde într-o primă versiune nuvela "Păscălierul"; "Popa Man" (București, 1920), cuprinzând și lungă nuvela cu acest titlu, publicată anterior în "Viața românească"; "Luncușoara din Păresimi", nuvele (București, 1920); "Trăsurică verde", povestiri (București, 1921); "Robirea sufletului", povestiri (Cluj, 1921); "O zi însemnată" ("Biblioteca Căminul", 1921); "Chipuri de ceară" (București, 1921); "Ceasuri de seară" (București, 1921); "Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu" (București, 1921); "Scene" (București, 1922); "Spaima" (Craiova, 1922) etc.
În 1925, apare volumul "Dezamăgire", conținând și impresionantele nuvele "Dura lex" și "Așa de singur! ", inspirate de asemenea din tragedia familiilor lovite de război.
Între 1922‑1930, scriitorul își extinde colaborarea la un mare număr de reviste din întreaga țară, publicând asiduu mai ales în "Adevărul literar și artistic", "Cosânzeana", "Cele trei Crisuri", "Transilvania" (pe care o și conduce), "Ramuri", "Viața românească" (unde apare, în 1931, în versiune revizuită, "Păscălierul") etc.
În 1930, la Craiova este publicat micul "roman" "Dolor". Apare, în "Biblioteca pentru toți", volumul de povestiri "Stafia", cuprinzând și lungă nuvela cu acest titlu, versiunea inițială a nuvelei "Jandarmul".
În 1931, văd lumina tiparului romanul "Biruința" și "încercarea satirică" "Răbojul lui Sf. Petre" (editată în volum în 1934).
Între anii 1930‑1937, este prezent în continuare, cu producții literare, în publicațiile literare, numele scriitorului poate fi întâlnit mai frecvent în revistele ardelene: "Darul vremii", "Cluj", 1930, "Societatea de mâine", "Gând românesc" (Cluj, 1933... ), "Pagini literare" (Turda, 1935... ), "Familia" (Oradea, 1935... ) etc.
În anul 1938, apare romanul "Sectarii", satira a partidelor politice și a "sectarismului la care ajunseseră". "Dacă sub raport politic nu puteam face nimic, mă simțeam obligat să ajut societății să se ferească de ridicol și de exagerările degradante în lupta pentru o nouă căpătuire" ("Adaos la Mărturisiri"). Tot în 1938, apare, în revistă "Cuget clar", povestirea "Faraonii", o prima versiune a cunoscutei nuvele de mai târziu.
Din bogată activitate de creație desfășurată 1940-1945, numai o mică parte a văzut lumina tiparului. Editura "Cartea românească" din București tipărește volumul "Amintirile", esențial pentru cunoașterea împrejurărilor și a oamenilor care au modelat în copilărie sufletul scriitorului. Sub titlul "Dintr-un carnet", capitolele cărții apăruseră anterior în diverse reviste.
În 1941, publică, în nr. 12 al "Revistei Fundațiilor", "Mărturisiri", iar în 1942 apare (Editura Fundațiilor) romanul de factura autobiografică "Liceean... odinioară", reconstituire a vieții de elev de la Blaj și a atmosferei blăjene. O altă editura bucureșteană îi tipărește romanul "În pragul vieții", care surprinde tipuri și moravuri din viață intelectualității ardelene. În aceeași editura se tipărește romanul "Domnișoara Ana", cu preocupări asemănătoare.
n anul 1943, în revista "Convorbiri literare", se încheie publicarea unui nou roman, "Vâltoarea", imagine a moravurilor electorale. Românul apare și în volum, la Sibiu, în 1944.
În anii războiului (1940‑1945), cenzura timpului îi oprește editarea mai multor creații. Dintre scrierile needitate, lucrate în această perioadă, fac parte romanele "Frământări", "Prăbușirea" și "Prăpastia" (acesta din urmă publicat ulterior în "Revista Fundațiilor"), cu subiecte din viață intelectualității ardelene în deceniile de după Unire, și "Sfântul", "o reprivire satirică generală peste diferitele paturi sociale în cele două decenii". Tot din această perioada datează și narațiunea "Valurile, vânturile... ", povestire din primii ani de după Unire, și "Strigoiul", român evocând obiceiuri și credințe proprii satului ardelean la sfârșitul secolului trecut.
Fragmente din unele scrieri rămase în manuscris ("Valurile, vânturile... ", "Frământări", "Prăbușirea", "Strigoiul") au apărut în cursul anilor 1957 și 1962 în revistele "Steaua", "Gazeta literară" și "Tribuna", cu prilejul sărbătoririi scriitorului la împlinirea a 75 și, respectiv, 80 de ani de viață.
În anul 1954, apare, în "Biblioteca pentru toți", prima culegere de reeditări din schițele și povestirile lui Agârbiceanu. În anii următori asemenea culegeri sunt tot mai frecvente.
În 1956, apare la Editura "Tineretului" volumul "Din copilărie", cuprinzând evocări scrise după 1950.
În 1957, vede lumina tiparului, la aceeași editura ("Tineretului"), volumul "Din munți și din câmpii", imagini din lumea viețuitoarelor.
În 1959, Ion Agârbiceanu publică volumul "File din cartea naturii". În 1961, apare, la Editura "Pentru Literatură", volumul de nuvele "Faraonii", cuprinzând cele patru mari nuvele ale scriitorului: "Faraonii", "Popa Man", "Jandarmul" și "Păscălierul".
În 1962, scriitorul este sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. Revistele marchează evenimentul, iar unele, că "Steaua" și "Tribuna", îi închină numere omagiale. Remarcabil prin ținută, mai ales nr. 9 al revistei "Steaua", care cuprinde și un util indice bibliografic al operei literare a scriitorului, precum și "Adaos la Mărturisiri". Începe publicarea seriei de "Opere", sub directa supraveghere a scriitorului. Studiul introductiv, așezat în fruntea volumului I, e semnat de Mircea Zaciu; revizuit și îmbogățit, textul acesta devine monografia din 1964, "Ion Agârbiceanu", tipărită de Editura "Pentru Literatură".
CARIERA
Între anii 1904‑1905 activează că pedagog ("subprefect") la internatul liceului de băieți din Blaj.
Întors la Blaj în 1906, ocupa pentru scurt timp funcția de "cancelist" la Mitropolie. În 1927, lui Ion Agârbiceanu i se acordă Premiul Național pentru proză. În anul 1955, Ion Agârbiceanu devine membru de onoare al Academiei.
VIAȚA PERSONALĂ
Vizitează Bucureștii cu prilejul expoziției jubiliare. Aici cunoaște pe scriitorii ardeleni așezați în capitala Țării libere, pe Coșbuc, Iosif, Chendi, Gorun, Zaharia Bârsan, precum și pe Nicolae Iorga și Emil Gârleanu. Se căsătorește cu Maria Aurelia Radu.
Hirotonit, este numit preot în satul Bucium-Șasa, aproape de orășelul Abrud, în Munții Apuseni. În 1910, este numit preot în satul Orlat din apropierea Sibiului, unde va rămâne până în 1916.
După intrarea României în război, în 1916, o dată cu retragerea trupelor romane ce intraseră în Ardeal, Agârbiceanu cu familia se refugiază la Râmnicu-Vâlcea, apoi în Moldova.
Spre sfârșitul anului 1918, se întoarce în Transilvania, întâi la Orlat, apoi la Sibiu, unde conduce ziarul "Piatra", scos de Consiliul dirigent.
În 1919, Ion Agârbiceanu se stabilește la Cluj, dedicându-se gazetăriei politice, care-l absoarbe vreme de peste un deceniu.
În august 1940, are loc Dictatul de la Viena, prin care o parte a Transilvaniei a fost ruptă din trupul Țării. Scriitorul, refugiat la Sibiu, rămâne aici până în 1945, când se întoarce din nou la Cluj.
MOARTEA
La 28 mai 1963, scriitorul Ion Agârbiceanu, încetează din viață, la Cluj.
