Stendhal (1783-1842)

Stendhal
3.75 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 3.75 (8 Votes)


1783 La 23 ianuarie, în oraşul provincial Grenoble, Franta, s-a născut Marie Henry Beyle, cunoscut in lumea literaturii drept Stendhal. A fost un scriitor francez renumit pentru finețea analizei sentimentelor personajelor sale și pentru lipsa intenționată de sensibilitate a stilului său. Se crede că Stendhal și-a ales pseudonimul literar ca un omagiu adus lui Johann Joachim Winckelmann, fondatorul arheologiei moderne, născut în localitatea Stendal, Saxonia-Anhalt, Germania.[1]

1796 Intră la Școala Centrală din Grenoble.

Cu spiritul său burghez şi simpatiile regaliste care îi stârneau un profund dispreţ, fiu al unui tată pe care îl detesta, Stendhal a fost contemporan cu Revoluţia Franceză, ascensiunea şi căderea lui Napoleon, apoi cu Restauraţia, zbuciumul fiecărei epoci repercutându-se asupra formării şi dezvoltării sale. Dornic să şteargă cu buretele trecutul său burghez, voia să treacă drept aristocrat şi parizian, deşi când a crescut şi-a dat seama că şi aristocraţia şi Parisul sunt corupte şi găunoase. In pofida originii sale franceze, Stendhal avea să se considere mai târziu italian, drept care a cerut să i se scrie pe piatra funerară „Arigo Beyle, milanez". Biografia lui Stendhal este marcată de o continuă nelinişte, de relaţii instabile şi întotdeauna dezamăgitoare, scriitorul fiind conştient de statutul său de persoană marginalizată. S-ar putea spune că seamănă izbitor de mult cu un partid aflat în permanenţă în opoziţie. Înainte de a-şi termina studiile, Stendhal, prin intermediul unei rude, a deţinut o serie de posturi administrative în armată şi în serviciul public în Germania, Austria, apoi, în timpul campaniei lui Napoleon, şi în Rusia, unde a participat la dezastruoasa retragere de la Moscova.[2]

1800-1801 După ce şi-a făcut studiile la Grenoble, Stendhal a venit la Paris de îndată ce i s-a oferit ocazia şi tot prin intermediul unei rude a obţinut o funcţie în armată datorită căreia a ajuns pentru prima dată în Italia, în timpul campaniei lui Napoleon în această ţară. La scurt timp după ce a renunţat la această funcţie, Stendhal s-a întors la Paris, conştient de faptul că destinul lui nu era acela de erou militar, ca Napoleon, pe care îl admira, ci legat de literatură. „Care este scopul meu?" scria el în 1803. „Să fiu cel mai mare poet care a existat vreodată. Pentru aceasta trebuie să cunosc la perfecţie omul."[2]

1813-1820 După căderea lui Napoleon, Stendhal a locuit, în special la Milano, unde şi-a început cariera literară publicând „Vieţile lui Haydn”, „Mozart şi Metastasio” (1815), „Istoria picturii din Italia, Roma, Napoli şi Florenţa” (1817). A găsit un public foarte receptiv la lucrările lui în Anglia, unde a călătorit de mai multe ori, publicând comentarii sociale. Alte scrieri notabile din anii tinereţii sunt „De l'amour” (1822), o analiză psihologică a iubirii, şi „Racine şi Shakespeare” (1825). În lucrările ulterioare, Stendhal s-a implicat în disputa dintre clasicism şi romantism, evidenţiind contrastul dintre adeziunea lui Racine la formele neoclasice şi imaginaţia nelimitată a lui Shakespeare. Cum era de aşteptat, s-a situat de partea lui Shakespeare şi a libertăţii romanticilor, dar s-a opus oricărei afilieri la mişcarea romantică, mai ales din cauza antipatiei faţă de Victor Hugo. Stendhal a ajuns la roman târziu, după ce a scris lucrări de critică literară şi biografii.[2]



1822 A publicat primul roman, „Armance”, un eşec în care cei mai mulţi critici nu au întrevăzut studiul lui curajos - deşi ineficient - cu caracter psihologic, afirmând că tragedia romanului se datora impotenţei protagonistului.[2]

1830 Odată cu urcarea pe tron a lui Ludovic Filip, Stendhal a obţinut un post de consul la Triest, dar a fost nevoit să se transfere ulterior la consulatul de la Civitavecchia, din apropiere de Roma, atunci când Metternich a obiectat împotriva cărţilor şi atitudinilor lui liberale. In acelaşi an, Stendhal şi-a publicat prima din cele două capodopere ale sale, „Roşu şi negru”.[2]

1839 A publicat „Mănăstirea din Parma”. În anii '30 ai secolului al XIX-lea, Stendhal a scris neîntrerupt, elaborând două studii autobiografice şi un roman rămas neterminat, „Lucien Leuwen”, care aveau să fie publicate postum. Probabil că niciun alt scriitor nu a lăsat în urma lui atât de multă documentaţie despre viaţa personală de zi cu zi şi despre gândurile sale înregistrate în jurnale ample şi în corespondenţă şi totuşi niciun scriitor nu pare atât de enigmatic ca Stendhal, care pe drept cuvânt a fost catalogat drept „persoană dizlocată”. Baza artei lui derivă însă din autoanaliza riguroasă şi din conflictele interne şi externe pe care le-a ilustrat în romanele sale.[2]

„Mănăstirea din Parma”, considerată de mulţi specialişti drept cel mai bun roman al lui Stendhal, reprezintă o critică a societăţii contemporane din perspectiva regiunii autocrate Parma din Italia. Romanul schiţează un alt portret psihologic al ambiţiei, urmărindu-l pe Fabrizio del Dongo pe câmpul de luptă de la Waterloo şi prezintă o extraordinară frescă modernă a războiului, văzut din perspectiva confuză a individului izolat. Pătrunderea lui Fabrizio în ierarhia Bisericii şi în intriga politică din Italia se îmbină cu vasta lui experienţă în materie de dragoste, concludentă în acest sens fiind idila cu mătuşa sa, Gina, ducesă de Sanseverina. Cartea, pe care Balzac a considerat-o un „Principe modern”, iar Henry James unul dintre cele mai minunate romane compuse vreodată, este cea mai reuşită sinteză dintre investigaţia psihologică şi fresca socială, făcând ca toate încercările anterioare ale altor romancieri să pară rudimentare şi naive.[2]

Stendhal a prezis că opera lui va fi apreciată abia prin 1880 sau chiar mai târziu şi, în esenţă, a avut dreptate. Zola şi naturaliştii l-au considerat pe Stendhal drept înaintaşul lor, dar, pe de altă parte, introspecţia lui psihologică şi investigarea corupţiei sociale, precum şi alienarea individului au reprezentat o moştenire importantă pentru romanul din secolul al XX-lea.[2]



1842 În noaptea de 22 spre 23 martie, in Paris, Stendhal moare de o criză și este înmormântat în Cimitirul Montmartre din Paris.[1]

Există mulţi autori care pretind că sunt iniţiatorii romanului modern, dar niciunul nu e mai îndreptăţit să aspire la acest titlu decât Stendhal. Deşi romanele lui sunt marcate uneori de excese romantice şi efecte melodramatice, tonul şi mai ales stilul lui se dovedesc deosebit de moderne. Înainte de Stendhal, romanul a fost rareori impregnat de realism psihologic. El prezintă o lume fragmentată din punct de vedere social, aflată în conflict cu eroii lui; aceştia sunt definiţi ca nişte persoane marginalizate, definitorii pentru condiţia omului modern. Influenţa lui se resimte clar în operele lui Tolstoi, care îl recunoştea drept mentor, dar şi în creaţia lui Dostoievski şi Camus. Stendhal este iniţiatorul procesului de orientare a romanului spre interior, pentru a oglindi conştiinţa individului.[2]

 

 

 

Bibliografie:

1 - Stendhal, ro.wikipedia.org - accesat la data de 04.03.2014



2 - Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005



Tags: biografie viata date informatii

  • Created on .
  • Last updated on .
  • Hits: 3280