Avram Iancu

CINE A FOST AVRAM IANCU?

Avram Iancu a fost un important lider al luptei pentru drepturile românilor din Transilvania și unul dintre cei mai importanți lideri ai Revoluției de la 1848 din această regiune a României. A fost un avocat și un lider carismatic care a reușit să organizeze o mișcare populară puternică împotriva opresiunii și discriminării la care erau supuși românii din Transilvania.

În timpul Revoluției de la 1848, Iancu a format o armată de voluntari români, cunoscută sub numele de "Mocaniții lui Avram Iancu", care a luptat împotriva forțelor maghiare și austriece și a apărat drepturile românilor din regiune.

După înfrângerea Revoluției de la 1848, Iancu a continuat să lupte pentru drepturile românilor și a reușit să obțină în cele din urmă recunoașterea lor de către autoritățile maghiare și austriece.

Avram Iancu a devenit un simbol al luptei pentru libertate și dreptate în istoria României și a rămas un lider inspirațional pentru generațiile viitoare. El este considerat unul dintre cei mai importanți lideri ai mișcării naționale românești și unul dintre cei mai mari eroi naționali ai României.

FAMILIA ȘI COPILĂRIA

Avram Iancu s-a născut la Vidra de Sus (în prezent Avram Iancu, județul Alba), în Transilvania, pe atunci parte a Imperiului Austriac, într-o familie de țărani emancipați din servitutea de șerbi. Tatăl său a fost Alisandru Iancu (1787-1855), iar mama sa a fost Maria Gligor. A avut un frate mai mare, Ion (născut în 1822), care a devenit preot.

Bunicul lui Avram Iancu a fost Gheorghe Iancu (decedat înainte de 1812), care a avut șapte copii (patru fete și trei băieți): fete - Sântioana, Maria, Zamfira și Ana; băieți - Alisandru (tatăl), Avram și Ioan.

Despre copilăria lui Avram Iancu se cunosc astăzi puține lucruri. Se știe, prin tradiția locală, că avea un caracter tipic moț, vesel și spiritual și că avea talent muzical, cântând la frunză, flaut și vioară.

EDUCAȚIA

Avram Iancu a urmat școala primară în satul său, în cătunul "Târsa". Învățătorul său a fost Mihai Gomboș. După un timp, a fost trimis de părinți la școala din satul Neagra (azi Poiana Vadului). Mai departe, a frecventat școala din Câmpeni, județul Alba, învățător fiind Mihai Ioaneț. A absolvit școala din Câmpeni la vârsta de 13 ani.

Ulterior, a mers la școala din Zlatna, unde a studiat la o școală maghiară, în limba latină, deoarece în zonă nu existau școli românești. Profesorii săi au fost Iozephus Stanken (1837-1838), Gregorius Iakabus (1838-1839) și Ludovicus Kovács (1839-1840 și 1840-1841). A absolvit la vârsta de 17 ani. A urmat apoi studii umaniste din 1841, la Colegiul Piarist din Cluj, absolvind Facultatea de Drept.

În acea perioadă, accesul la educație era limitat în Transilvania, mai ales pentru români, care erau tratați ca cetățeni de rang inferior față de maghiari și germani. Prin urmare, majoritatea școlilor și instituțiilor de învățământ erau controlate de biserica romano-catolică, care promova cultura și limba maghiară.

Cu toate acestea, Avram Iancu a reușit să dobândească o oarecare educație și să învețe să scrie și să citească. De asemenea, se știe că a citit multe cărți pe cont propriu și a fost un autodidact pasionat.

În general, educația lui Avram Iancu a fost limitată, dar aceasta nu l-a împiedicat să devină un lider influent și respectat în lupta pentru drepturile și libertatea românilor din Transilvania. El a fost capabil să își dezvolte abilitățile de lider și să își formeze o viziune puternică asupra cauzei românești, datorită curiozității sale și dorinței de a învăța.

INCEPUTURILE REVOLUȚIEI DIN 1848

Avram Iancu a devenit avocat la Târgu Mureș, iar acolo a aflat despre evenimentele din martie 1848 de la Viena și Pesta. Atitudinea sa de atunci a arătat natura conflictului care avea să cuprindă Transilvania: deși Iancu a salutat tranziția, a fost indignat de faptul că revoluționarii maghiari (mulți dintre ei proprietari de pământ) au refuzat să dezbată abolirea șerbiei (care la acea vreme era starea celei mai mari părți a populației românești din Transilvania).

În Munții Apuseni, a început să adune țăranii la Câmpeni. Protestele pe care le-a organizat au fost recunoscute ca fiind pașnice de către autorități, dar le-au îngrijorat totuși. Iancu și asociatul său, Ioan Buteanu, au devenit rapid figurile principale ale acțiunilor conduse de români în zonă, mai ales după ce au luat parte la Adunările de la Blaj începând cu luna aprilie, unde peste 40.000 de români s-au întâlnit pentru a protesta împotriva trecerii Transilvaniei în componența Ungariei. La Blaj (în maghiară: Balázsfalva; în germană: Blasendorf), ambii au optat pentru aripa principală, radicală, a mișcării. Centrat pe Alexandru Papiu Ilarian, grupul s-a opus opțiunii revoluționare maghiare de unire a Transilvaniei cu Ungaria. A intrat în conflict cu aripa minoritară din jurul episcopului greco-catolic Ioan Lemeni, una care a ales să nu boicoteze alegerile pentru Parlamentul maghiar.

În timp ce unirea a fost înfăptuită la 30 mai 1848, majoritatea activiștilor români au privit spre Viena și împăratul Ferdinand, împărtășind cauza sașilor transilvăneni. Lucrurile s-au încins după 11 iulie, când Ungaria și-a declarat independența. Austria a început să se deschidă față de cererile românilor, în timp ce între nobilii maghiari și șerbii lor români au izbucnit conflicte sângeroase. La ultima Adunare de la Blaj, guvernatorul habsburgic, Anton Freiherr von Puchner, a aprobat înarmarea gărzilor naționale pentru români și sași. La 27 septembrie, linșarea contelui plenipotențiar austriac Lemberg de către o mulțime din Pesta a tăiat orice dialog între cele două centre. Noul împărat Franz Joseph și guvernul austriac au acordat românilor numeroase libertăți și drepturi; deși guvernul lui Lajos Kossuth a abolit servitutea, aceasta nu mai putea face față ofertei imperiale.

REVOLUȚIA DIN 1848

ÎNCEPUTUL

Austriecii au respins în mod clar cererea din octombrie ca criteriile etnice să devină baza frontierelor interne, cu scopul de a crea o provincie pentru români (Transilvania grupată alături de Banat și Bucovina), deoarece nu doreau să înlocuiască amenințarea naționalismului maghiar cu potențialul separatismului românesc. Cu toate acestea, ei nu s-au declarat ostili creării rapide de birouri administrative românești în Transilvania.

Teritoriul a fost organizat în prefecturi ("prefecturi"), cu Avram Iancu și Buteanu ca doi prefecți în Apuseni. Prefectura lui Iancu, Auraria Gemina (un nume încărcat de simbolistică latină), a devenit cea mai importantă, deoarece a preluat prefectura din zonele limitrofe care nu au fost niciodată organizate cu adevărat pe deplin.

În aceeași lună, eforturile administrative au fost stopate, deoarece ungurii sub comanda lui Józef Bem au desfășurat o ofensivă de amploare prin Transilvania. Cu ajutorul discret al trupelor imperiale rusești, armata austriacă (cu excepția garnizoanelor de la Alba Iulia și Deva) și administrația austro-română s-au retras în Muntenia și în Oltenia valahă (ambele se aflau, în acel moment, sub ocupația Rusiei).

CONFLICTUL

La 8 noiembrie, Avram Iancu, împreună cu cei 4.000 de combatanți ai săi din Legiunea "Auraria Gemina", a participat la acțiuni militare comune cu forțele austriece. Legiunea a ajuns la Turda, iar orașul s-a predat fără luptă la 20 noiembrie. Apoi, el și trupele sale s-au întors în munți. La 29 noiembrie, Avram Iancu a mai mobilizat încă 1.500 de soldați pentru acțiune. Pe 4 decembrie, a ajuns la Săcuieu, iar pe 6-7 decembrie, el și oamenii săi au primit ordin să atace liniile inamice prin surprindere. Cu toate acestea, atacul a eșuat, din cauza incompetenței unui ofițer austriac, iar românii au fost forțați să se retragă până la 10 decembrie. La începutul lunii ianuarie 1849, controlul asupra Transilvaniei a fost recâștigat aproape în întregime de armata maghiară. Luptătorii români care rezistau în fortăreața lor din munți au rămas fără provizii, având doar 800 de puști pentru a înarma câteva mii de oameni, și au fost complet înconjurați de trupele maghiare până la sfârșitul lunii martie.

În aprilie 1849, Iancu a fost abordat de trimisul maghiar Ioan Dragoș (de fapt, un deputat român în Parlamentul maghiar). Dragoș părea să fi acționat din propria sa dorință de pace, deoarece trupele lui Iancu imobilizau prea multe trupe maghiare, aproximativ 10.000, o treime din armata maghiară din Transilvania, conform generalului maghiar János Czetz. El a depus eforturi pentru a-i determina pe liderii români să se întâlnească cu el la Abrud și să asculte cererile ungurești. Adversarul direct al lui Iancu, comandantul maghiar Imre Hatvany, pare să fi profitat de armistițiul provizoriu pentru a-i ataca pe români la Abrud. Nu a beneficiat însă de o surpriză, deoarece Iancu și oamenii săi s-au retras și apoi l-au încercuit. Între timp, Dragoș a fost linșat de mulțimea din Abrud, cu convingerea că făcea parte din șiretlicul lui Hatvany.

Hatvany i-a înfuriat pe români și prin faptul că l-a pus pe Buteanu să fie capturat și ucis. În timp ce poziția sa a devenit mai slabă, el a fost permanent atacat de oamenii lui Iancu, până la marea înfrângere din 22 mai. Hatvany și cea mai mare parte a grupului său înarmat au fost masacrați de adversarii lor, în timp ce Iancu le-a capturat tunurile, schimbând avantajul tactic pentru următoarele luni. Trupele lui Hatvany au pierdut 5.000 de soldați și toată artileria lor. Kossuth a fost înfuriat de gestul lui Hatvany (o inspecție de la acea vreme i-a demis pe toți colaboratorii apropiați ai lui Hatvany), mai ales că a făcut improbabile viitoarele negocieri.

Pe 8 iunie, fortăreața românească din munți a fost atacată de cea mai mare forță maghiară de până atunci: 4.000 de oameni susținuți de 19 tunuri conduse de generalul Farkas Kemény. Bătălia a durat între 11 și 17 iunie și s-a încheiat cu o victorie zdrobitoare a românilor, maghiarii având cel puțin 500 de soldați uciși în timpul bătăliei.

Intervenția rusă din iunie a precipitat evenimentele, mai ales că polonezii care luptau în contingentele revoluționare maghiare doreau să vadă o rezistență totală împotriva armatelor țariste. Oameni precum Henryk Dembiński au mediat pentru o înțelegere între Kossuth și revoluționarii emigranți valahi. Aceștia din urmă, apropiați, în mod de înțeles, de Avram Iancu (în special Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru, Alexandru G. Golescu și Ion Ghica), erau și ei dornici de a provoca o înfrângere armatelor rusești care le zdrobiseră mișcarea în septembrie 1848. Luptele au continuat și în iulie, în timpul negocierilor de pace, la 2, 4 și 22 iulie, toate atacurile ungurești fiind din nou respinse. În cele din urmă, conflictul s-a încheiat la 29 iulie, deoarece Avram Iancu a oferit o garanție trupelor maghiare că nu le va ataca, permițându-le să se retragă în fața ofensivei austro-ruse.

NEGOCIERILE

Bălcescu și Kossuth s-au întâlnit în mai 1849, la Debrecen. Contactul a fost mult timp celebrat de istoricii și politicienii marxiști români: Condamnarea de către Karl Marx a tot ceea ce i se opunea lui Kossuth făcuse ca orice inițiativă românească să fie considerată automat "reacționară". De fapt, se pare că acordul nu a fost în niciun caz un pact: Kossuth a vrut să-i flateze pe valahi, făcându-i să susțină ideea ca armatele lui Iancu să părăsească definitiv Transilvania, pentru a-l ajuta pe Bălcescu la București. Deși a fost de acord să medieze pentru pace, Bălcescu nu a prezentat niciodată aceste condiții luptătorilor din Munții Apuseni. Documentele sale personale (comentate de Liviu Maior) arată că ipotezele nerealiste ale lui Kossuth îl făcuseră să-l considere pe liderul maghiar drept un "demagog".

Și mai contradictoriu, singurul lucru cu care Avram Iancu a fost de acord (și pe care nici o parte nu-l ceruse) a fost "neutralitatea" forțelor sale în conflictul dintre Rusia și Ungaria. Astfel, el și-a asigurat poziția în timp ce armatele maghiare au suferit înfrângeri în luna iulie, culminând cu bătălia de la Segesvár (Sighișoara) și apoi capitularea din 13 august.

ULTIMII ANI

Avram Iancu a fost de acord să se dezarmeze de îndată ce austriecii au preluat puterea și a scris un raport detaliat noului guvernator al Transilvaniei, generalul Ludwig von Wohlgemuth (în 1850). Pentru a evita suspiciunile de separatism românesc, documentul nu menționează contactele cu valahii. Așa cum austriecii au acordat abolirea șerbiei, au interzis și toate instituțiile reprezentative din Transilvania. În timp ce naționalismul maghiar se încadra încet-încet în tiparul care să facă Ausgleich-ul acceptabil pentru ambele părți implicate, opțiunea românească a stârnit tot mai multă iritare. Zelul revoluționar pe care îl regăsise sub Iancu, deși profita Monarhia, se putea dovedi a fi și o armă folosită în scopuri foarte diferite (austriecii se temeau mai ales că credința greco-ortodoxă a românilor se va acomoda cu panslavismul, completând prăpastia dintre Serbia și Imperiul Rus).

Este foarte posibil ca Iancu să nu fi fost în măsură să observe în mod corespunzător noul status quo. Deși decizia de arestare inițială (în decembrie 1849) a fost rapid anulată în urma protestelor locale (și explicată ca fiind un abuz), a fost cenzurat pe tot parcursul vieții sale, i-a fost confiscată biblioteca și a fost pus sub supraveghere. A fost chiar arestat a doua oară, în 1852, după ce s-a presupus că simpla sa prezență a contribuit la inflamarea sentimentelor locale. Tradițiile locale susțin că împăratul Franz Joseph se afla în vizită în Transilvania și la 21 iulie 1852 se afla în zona Munților Apuseni, se presupune că pentru a participa la Târgul Fecioarelor de pe Muntele Găina, dar și în speranța că Iancu ar fi acceptat să se întâlnească cu el. Se presupune că Iancu ar fi refuzat, rostind celebra replică "Totul este în zadar, un nebun și un mincinos nu pot în niciun caz să ajungă să se înțeleagă". La scurt timp după ce a fost eliberat, Iancu a vizitat Viena și a încercat să facă o petiție împăratului. A fost împiedicat să facă acest lucru de către poliție, o umilință publică care i-a provocat o cădere nervoasă care a avut impact asupra restului vieții sale. A fost marginalizat de autoritățile care nu au permis românilor din Transilvania să aibă un cuvânt de spus în ceea ce privește propria autonomie. Fiind tratat ca periferic de către cei de la putere, și-a petrecut restul vieții călătorind prin Munții Apuseni, ca un vagabond pe jumătate nebun, trăind din orice pomană pe care populația săracă de moți i-o putea oferi, cântând la flaut cântece triste de doină românească.

MOARTEA LUI AVRAM IANCU

Avram Iancu a murit la 10 septembrie 1872, la Baia de Criș. Trupul său a fost înmormântat, conform dorinței sale, sub bradul lui Horea din Țebea (prin tradiție, locul de unde pornise Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan).  Avram Iancu a fost declarat oficial Erou al Națiunii Române în noiembrie 2016 de către Parlamentul României și președintele Klaus W. Iohannis .