Iancu Sasul

NASCUT: 15??
DECEDAT: 28 septembrie 1582
NATIONALITATE: Română
CUNOSCUT(Ă) CA: Domn al Moldovei
PRECEDAT DE: Petru al VI-lea Șchiopul
SUCCEDAT DE: Petru al VI-lea Șchiopul
4.5 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 4.50 (1 Vote)


Fiu nelegitim al lui Petru Rareș şi al unei săsoaice Catarina (Ecaterina) din Braşov (unde într-adevăr domnul moldovean a poposit de mai multe ori în vremea unor campanii în Transilvania), căsătorită cu meşterul curelar Georg Weiss, ori Misen sau Tysen Hannes, în casa căruia a crescut şi a fost educat, a purtat numele de botez loan („dominus Ioannes, filius olim piae memoriae Petri Palatini Moldavie"), folosit de obicei sub forma lancul (în latineşte lancula, Petrus Iankul) şi pe cel de Carol (Carlo, Carlo Iangula = lancula, Carol Despot) şi porecla Sasul.

Fiind însemnat încă de la naştere cu semnele tainice care dovedeau că era fiu de domn, la maturitate, mama sa i-a dezvăluit adevărata sa origine.

In prima tinereţe pare să fi trecut pe la curtea tatălui său, Petru Rareş, şi apoi pe la cea a fraţilor săi vitregi, întorcându-se la Braşov abia sub Alexandru Lăpușneanu, când socotelile braşovene înregistrează, la 10 martie 1554, sosirea în oraş a lui "Petrus Iankul" (lancu al lui Petru), căruia i se dau daruri şi e însoţit de un postelnic, ceea ce arată că e vorba de un personaj de vază.

Ulterior, având calităţi militare, "fiind un foarte bun oştean" (essendo bonissimo soldato), cum atesta faimosul Albert Laski, se angajează vreme de cinci luni în oastea ridicată de acesta în Polonia împotriva tătarilor, după care ajunge, probabil tot ca lefegiu, în trupele de la curtea imperială din Viena, unde în 1563 şi 1564 i-a cunoscut, cum el însuşi va mărturisi mai târziu, pe viitorul rege al Poloniei, Ştefan Bathory, pe atunci diplomat ardelean şi apoi ostatic la imperiali. Cunoştea limba germană de acasă şi până târziu părea mai degrabă „un german din Transilvania, decât unul născut muntean sau moldovean", vorbind cel mai uşor germana populară, deşi ştia şi ungureşte, poloneşte şi româneşte, ca unul care slujise pe imperiali în părţile Eperjesului (Presov) din Ungaria Superioară (Slovacia). Faptul că era "de lege luteran", ca sas braşovean, fie şi numai după mamă, şi "pravoslaviia (ortodoxia) nu iubiia" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 212) nu i-a dăunat cu nimic la Viena.

Aflând aici, sau, poate, cât slujise sub ordinele lui Albert Laski, despre relaţiile privilegiate ale lui Despot vodă cu imperialii, foarte probabil a încercat să profite de această împrejurare, îndată după moartea acestuia, declarându-se frate al lui Despot, pretendent la scaunul Moldovei sub numele de Carol Despot. La începutul lui 1564 s-a adresat pentru ajutor paşei de Buda, arătând că slujise în armata imperială şi împăratul l-ar ajuta cu 10000 de oşteni să ocupe scaunul Moldovei, dar preferă sprijinul sultanului. La recomandarea paşei ajunge la Constantinopol la 6 aprilie 1565, de unde, recunoscându-i-se, după semnele de pe corp, calitatea domnească (Simon Massa, în Quelien), este trimis, în aşteptarea unei ocazii favorabile, la Rodos, cu suma modestă de 13 aspri pe zi pentru hrană.



Ocazia părea să se fi ivit în 1574, după moartea lui Ion Vodă cel Viteaz, când Carol Iancul („Carlo Yangulo") a venit la Poartă, dar marele vizir Mehmed Sokollu a dat atunci domnia lui Petru Șchiopul, "care trăia în umbra sa" şi putea conduce Moldova "liniştit", trimiţându-l din nou la Rodos pe pretendent.

In prima jumătate a lui iulie 1579, lancu Sasul (cunoscut atunci şi sub numele de Carol lancul) reia intrigile la Poartă, cu ajutorul unor greci, rude ale sale, de fapt ale soţiei sale, care, profitând de opoziţia din Moldova ce se ridica împotriva lui Petru Şchiopul, au încercat să-i obţină din nou domnia, făcând să vină la Poartă o seamă de boieri pentru a se plânge marelui vizir de Petru, oferind şi o mare sumă de bani. Mehmed Sokollu i-a primit pe aceştia, dar şi pe reprezentanţii lui Petru Şchiopul, luând şi de la ei un dar, şi în cele din urmă alungând pe oamenii lui "Carol" (lancu Sasul).

Aceştia din urmă se serviseră de un dragoman (traducător) Ambrosino din Pera (Galata), prin intermediul căruia în cercul susţinătorilor lui lancu Sasul a intrat şi aventurierul albanez italienizat Bartolomeo Brutti, care s-a oferit să obţină sprijinul influentului Kodja Sinan paşa, şi el de origine albaneză, pe atunci în vârstă de 53 de ani (cf. Hurmuzaki), viitorul inamic al lui Mihai Viteazul. Fireşte, nu pe gratis, Sinan urma să primească 80000 de ducaţi şi apoi, după rezolvarea favorabilă a situaţiei lui lancu Sasul, câte un dar anual, lui Brutti însuşi trebuia să i se plătească 2000 de ducaţi în doi ani, iar unui alt personaj de seamă al momentului Huram bei, 5000 de ducaţi. Numai că marele vizir Mehmed Sokollu, rivalul lui Sinan paşa şi susţinătorul lui Petru Şchiopul, a reacţionat de îndată, la 17 august 1579, arestându-l pe Bartolomeo Brutti, sub acuzaţia de a se fi înţeles cu alţi albanezi renegaţi, cu sprijinul lui Sinan paşa, spre a-l înlătura pe protejatul său Petru Şchiopul de la domnia Moldovei, în favoarea lui Carol lancul („Carlo Gangulo") care se afla în insula Rodos. Cu greu a scăpat a doua zi Bartolomeo Brutti, alungat la Raguza, sub interdicţia de a mai călca la Poartă.

Situaţia a căpătat o altă întorsătură abia după asasinarea, la 11 octombrie 1579, a marelui vizir, înlocuit cu Ahmed paşa, favorabil adversarilor lui Petru Şchiopul. După această dată venise din nou vremea lui lancu Sasul. Intre timp, acesta îşi luase "o soţie foarte bogată din Cipru", a cărei bani i-a folosit pentru obţinerea domniei, o anume Maria, socotită dintr-o ramură a Paleologilor, care mai fusese căsătorită cu un grec, având deja cu acesta un fiu şi trei fete. S-a vorbit şi de o înrudire indirectă a lui lancu Sasul cu sultanul Murad III, printr-o nepoată a sa, fiica surorii sale vitrege, doamna Chiajna, care intrase ca soţie în haremul sultanului, însă această legătură nu ştim să fi influenţat cu ceva obţinerea domniei de către lancu Sasul, de vreme de până atunci doamna Chiajna „soacra sultanului", şi familia ei duceau un trai aproape sărăcăcios la Alep. Pentru atragerea sultanului, a mamei acestuia şi a soţiei favorite au contat banii lui lancu.

Părăsind insula Rodos, lancu Sasul a sosit la Constantinopol la 20 noiembrie 1579 şi a doua zi, deloc întâmplător, ieşea porunca de mazilire a lui Petru Şchiopul. La 26 noiembrie a fost primit de marele vizir Ahmed paşa, fiind învestit cu domnia Moldovei. Vreme de o săptămână strânsese în parte şi împărţise cei 150000 de galbeni ceruţi de turci pentru obţinerea domniei cu ajutorul lui Bartolomeo Brutti.



La 29 noiembrie 1579, noul domn a sărutat mâna sultanului, dar şi pe cea a patriarhului Constantinopolului. O săptămână mai târziu, la 5 decembrie, s-a văzut cu sora sa vitregă, doamna Chiajna, văduva lui Mircea Ciobanul, care, în urma acestor răsturnări de situaţii, fusese rechemată de la Alep, cale de 30 de zile de drum până la Constantinopol.

La 7 decembrie 1579, lancu Sasul s-a întâlnit cu marele imbrohor, care urma să-l conducă în ţară, iar ceremonia care a avut loc în această dimineaţă a fost socotită eronat drept cea a plecării sale spre ţară, desigur pentru că imbrohorul însoţea pe domni la ocuparea scaunului în Transilvania, Cronica secuilor consemnează că sultanul a scos din scaun pe Petru Şchiopul înlocuindu-l cu alt voievod (al cărui nume nu-l înregistrează), „în ziua Sft. Nicolae" (6 dccembrie), datând astfel evenimentul, după obiceiul secuiesc, în legătură cu o sărbătoare religioasă importantă, apropiată în timp de data reală.

In sfârşit, la 8 decembrie 1579 toate pregătirile de plecare erau încheiate, şi escorta celor 1000 de lefegii şi turci urma să se pună în marş a doua zi.

La 9 decembrie 1578, lancu Sasul cu suita sa a plecat de la Constantinopol spre Moldova. Bartolomeo Brutti nu îl însoţea însă, căci la 25 ianuarie 1580 el se mai afla la Constantinopol, oferindu-şi serviciul în Moldova şi regelui Spaniei, Filip al II-lea, pe care aventurierul îl slujea mai demult.

Data la care lancu a ajuns la Iaşi nu e cunoscută, dar, ţinând seama că distanţa de la Constantinopol la Iaşi nu dura mai mult de o săptămână-zece zile, se poate aprecia că cel târziu la 20 decembrie 1579 noul domn se afla la reşedinţa domnească ieşeană. Petru Şchiopul, care primise porunca de mazilire la 2 decembrie, plecase demult la Poartă.

La 27 ianuarie 1580, lancu Sasul emite primul său document păstrat. Grigore Ureche menţionează, după cronica internă, că „au şezut în scaun, fevruarie 17 zile" (Letopiseţul, p. 212), ceea ce înseamnă că la această dată a avut loc ungerea şi încoronarea sa.

Deşi era recunoscut la Poartă şi de către un agent polon de aici ca fiu al lui Petru Rareş, deşi B. Brutti o numea pe doamna Chiajna, fiica lui Rareş, sora sa (sorella del Principe di Moldavia), şi el însuşi se declara fiul "bătrânului Petru voievod", vorbea de „unchiul domniei mele Bogdan voievod" Bogdan al III-lea (cel Orb)), şi de "bunicul domniei mele, Ştefan voievod cel Bătrân", în Polonia, la data urcării în scaun, era cu totul necunoscut, noul domn fiind considerat aici chiar "turc"! Iar schimbarea de domnie a fost socotită ca un prim pas al Porţii spre luarea în stăpânire a regatului polon. Prost începute, relaţiile lui lancu Sasul cu Polonia s-au deteriorat tot mai mult, până la punctul final, executarea sa la Liov.



Domnia lui lancu Sasul a nemulţumit toate categoriile sociale. Poporul, pentru zeciuială din vite, care a provocat şi o răscoală a lăpuşnenilor cu un pretendent, Ion vodă Lungul. Boierii, din pricina lăcomiei sale de averi, pentru care îi executa, confiscându-le bogăţiile, şi în plus atenta la cinstea soţiilor lor. Clerul, pentru că era luteran şi nu respecta ritul ortodox (Grigore Ureche, Letopiseţul; Hurmuzaki, IIII).

Drept urmare, în a doua parte a anului 1581, în urma unui sfat "pre taină", o bună parte din dregători şi înalte feţe bisericeşti, în frunte cu mitropolitul Teofan şi fraţii Movileşti, sătui de "marea tiranie şi deosebita cruzime" a lui lancu Sasul au luat calea pribegiei. Unii în Polonia, unde Movileştii vor forma o grupare, cu propriul ei candidat la domnie, Ieremia Movilă, alţii în Ţara Românească, la Mihnea Turcitul , nepotul lui Petru Şchiopul, alţii la Constantinopol şi "printr-alte părţi".

Plângerile boierilor refugiaţi la Poartă şi în Ţara Românească împotriva lui lancu Sasul, despre care sultanul înştiinţa chiar pe regele Poloniei, ca şi duşmănia marelui vizir Kodja Sinan paşa, pentru legăturile sale cu imperialii, cunoscute la Poartă încă din mai 1580, şi reclamaţi apoi de poloni, i-au adus mazilirea. "Mergând decii jalbă la împărăţie de răsipa ţării, i-au luat domnia şi au dat-o iarăşi lui Pătru vodă Şchiopul" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 213).

Mazilirea lui lancu Sasul, decisă de Kodja Sinan paşa şi de plângerile din ultimul timp ale trimisului polon Martin Liubomirski, a avut loc înainte de 1 septembrie 1582, când era cunoscută la Poartă, deşi nici până la 15 a lunii nu se decisese dacă va fi trimis în exil la Rodos sau în Cipru . Desigur, porunca de mazilire fusese dată spre sfârşitul lui august 1582.

lancu Sasul a aflat despre aceasta, ca şi despre numirea, concomitentă, a lui Petru Şchiopul, foarte repede, şi temându-se că dacă va merge la Poartă "va avea pâră multă şi mai apoi să nu care cumva să şi piară" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 213), a hotărât să treacă în Ungaria Superioară de sub stăpânirea Habsburgilor. Aici, în regiunea Zips, lancu cumpărase vechiul castel Kesmark al lui Albert Laski, unde Despot vodă îşi pregătise şi de unde executase expediţia care l-a adus pe tronul Moldovei în 1561.

Năzuind să refacă în sens invers drumul lui Despot din 1561, neputând trece prin Transilvania, peste Carpaţi, mai întâi din pricina opoziţiei voievodului ardelean Cristofor Bathory, manifestată încă din martie 1581, apoi şi de teama ţăranilor moldoveni, dar mai ales din pricina duşmăniei noului voievod Sigismund Bathory, învestit de sultan în august 1581, care, de altfel, a şi trimis, la începutul lui septembrie 1582, trupe la hotarul cu Moldova, pentru a-l captura, cum vom vedea, lancu Sasul a hotărât să treacă prin Polonia, ca şi Despot, la vremea sa.

După ce îşi pregătise din vreme transportul averilor, având permisiunea comandantului imperial de la Caşovia, la 2 septembrie 1582, când emite ultimul său document intern cunoscut, el decide plecarea din Iaşi, care a avut loc, desigur, a doua zi. Pe lângă averea sa luase şi tezaurul Moldovei în "15 care încărcate" (cam exagerate). Il escortau 600 de călăreţi, 1200 de archebuzieri cu 25 de tunuri, iar averea era socotită la 800000 de ducaţi, după cum se aflase mai târziu la Poartă, cifre care par de asemenea exagerate (după altă relatare ar fi avut doar 400 de pedestraşi cu două tunuri şi 200 de călăreţi. Oricum, oştenii lui lancu izbutesc să-i facă drum printre moldovenii care încercau să-i împiedice fuga din ţară.



Astfel că la 5 septembrie 1582 domnul fugar intră în Polonia pe la Sniatyn. Mulţi ar fi vrut să-l prindă, pentru a-i jefui bogăţiile. Se zvonise chiar că l-ar fi capturat Samuel Zborowski cu cazacii săi. La 7 septembrie, după porunca lui Sigismund Bathory, presat şi el de trimişii turci, saşii bistriţeni trimiteau zadarnic archebuzieri pedeştri în munţi, la hotarul cu Moldova, unde au rămas întreaga lună, pentru a-l captura pe voievodul fugar.

Cel care îl oprise lângă Sniatyn, la intrarea în Pocuţia, era însă starostele de aici, N. Jazlowiecki, în aşteptarea aprobării regelui, lancu se strecoară cu însoţitorii săi, dar e oprit din nou la Kolaczkowce. Fuge şi e ajuns încă o dată în munţi, fiind acum pus sub pază bună. Regele Ştefan Bathory, aflând, porunceşte lui Jazlowiecki să-l ducă la Liov.

Convoiul ajunge la 14 septembrie 1582 lângă cetatea Liovului. Liovenii, dintre care cu unii făcuse afaceri şi îi erau datori, l-au văzut în căruţă, din cauza unui atac de podagră (boala multor voievozi români, pricinuită de alimentaţia medievală, prea bogată în cărnuri), îmbrăcat în haine domneşti, trecând cu mare alai de pedestraşi şi călăreţi şi urmat de carele cu averea sa, „un om cu aspect blând, faţa cinstită şi care mereu râdea", care în cele din urmă, după ce străbătu oraşul, dispăru într-o încăpere din fortăreaţa de jos.

Grăbindu-se, înainte ca turcii să afle de arestarea lui, şi să îl ceară împreună cu averea sa, regele Ştefan Bathory ordonă la 20 septembrie 1582 starostelui Liovului, Nicolae Ilerburt de Felsztyn (1570-1593), şi lui N. Sieniawski hatmanul de câmp al Coroanei, să-l execute, motivându-şi sumar dispoziţia, trimiţând totodată pe vistierul curţii regale, Hiacint Mlodzieiowski, la Liov, cu dispoziţia executării din 20 şi 23 septembrie 1582, pentru a confisca şi a aduce la Varşovia toată averea celui condamnat. Nu a fost nici măcar un proces, ca în privinţa lui Ioan (Nicoară) Potcoavă, care era însă supusul regelui. Astfel, în cazul lui lancu Sasul e vorba, de fapt, de un asasinat, oarecum asemănător celui al lui Ștefan al VII-lea Tomșa, din 1564. Numai că în acest ultim caz, condamnatul era cerut de turci, pentru a fi ucis în căngi. In timp ce executarea lui lancu Sasul în septembrie 1582 s-a făcut fără ştirea Porţii, păstrându-se un total secret diplomatic. Pe când la Constantinopol se credea, după mazilire, în septembrie 1582, că lancu Sasul va rezista în ţară, iar la sfârşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie, când se aflase despre fuga lui în Polonia, se considera că regele Poloniei îi va trimite capul şi averile la Poartă, prima înştiinţare oficială, printr-un nobil polon, despre soarta lui lancu vodă a ajuns abia înainte de 22 decembrie 1582. Iar trimisul polon minţea cu neruşinare, arătând că lancu, voind să fugă cu toate ale sale în Ungaria sau Germania, a fost înfrânt de trupele polone de la hotarele regatului, fiind omorât acolo, cu mulţi dintre ai săi, iar banii şi bunurile sale au fost împrăştiate de soldaţi, parte încăpând în mâinile alor săi, care s-au salvat, astfel că nu mai poate fi recuperat nimic. Fireşte că la Poartă, unde se aflase deja că lancu a fost prins viu şi apoi decapitat, nimeni n-a crezut această versiunea, şi în grabă, chiar în decembrie 1582, un ceauş al sultanului s-a prezentat la Cracovia regelui Ştefan Bathory, cerând imperios, în numele sultanului, predarea averilor confiscate de la lancu Sasul. Cum era de aşteptat, n-a primit nimic şi a plecat supărat şi proferând ameninţări.

Graba cu care a fost executat lancu Sasul a fost provocată exclusiv de dorinţa regelui Ştefan Bathory de a-şi însuşi averile acestuia, fără amestecul Porţii. Această avere, despre care s-a amintit şi mai sus, cuprindea „cel puţin 30000 de galbeni", din tezaurul Moldovei, reprezentând valoarea a 31179 de taleri, creanţe asupra unor negustori din Liov şi argint dat pentru prelucrare unor meşteri din acelaşi oraş, însumând 12500 de taleri. Iar inventarul bunurilor mobile: haine luxoase, harnaşamente împodobite, ceasornice etc., totul într-o orgie de nasturi de aur, pietre preţioase şi blănuri rare, era impresionant. Pe bună dreptate, cronicile polone nu înregistrează vreun amestec al turcilor în omorârea fostului domn, iar cronica atribuită lui L. Gorecki, alcătuită după însemnări strict contemporane, neinfluenţate de alte izvoare, menţionează semnificativ, după ce înşiră motivele cusute cu aţă albă fabricate de rege pentru a justifica crima: „dar, opinia poporului de jos zicea că altele ar fi motivele". Letopiseţul moldovenesc folosit de Grigore Ureche se dovedeşte pătimaş, atunci când afirmă "că moartea Iancului vodă au fost cu învăţătura împăratului turcescu, de i-au tăiat capul" (Letopiseţul, p. 214).

Porunca de execuţie a nefericitului domn a fost dată la 20 septembrie 1582, cum am văzut, doar din iniţiativa regelui Ştefan Bathory, iar pentru a justifica acţiunea, o proclamaţie înşirând "vinile" lui lancu Sasul a fost citită în pieţele publice, în limba polonă. Un exemplar al acesteia s-a păstrat şi din el rezultă că regele "a hotărât să pedepsească cu moartea pe lancul, voevodul Moldovei, din aceste pricini": a nesocotit alianţele şi tratatele, după care ar fi trebuit să facă omagiu regelui (ceea ce nu era real!), a deschis scrisorile regelui către sultan, intervenind în ele, şi oprind solii poloni la Poartă, a aţâţat cearta între rege şi sultan, ca vecin nu se purta ca un "vasal" (?), ci ca un duşman, arzând câteva sate de la graniţă, a pedepsit cu bătaie şi închisoare pe unii nobili poloni (dar nu se spune din ce cauză!), ar fi lăsat pe tătari să treacă prin ţara sa spre Polonia (dar ce obligaţie avea să-i oprească?).

Aceste învinuiri parte scornite, parte fără nici un temei, au circulat, vehiculate de proclamaţia amintită, după 20 septembrie 1582, de vreme ce unele dintre ele au fost înregistrate în cronica atribuită lui L. Gorecki  şi în cea a protopopului armean Hovhanes din Cameniţa.

In ajunul zilei execuţiei, lancu Sasul e închis singur într-o cameră anume, iar călugării bernardini din Liov, mai precis călugărul Lozinski, îl determină să treacă la catolicism. Ulterior e cuminecat, i se comunică sentinţa regelui şi, fireşte, încearcă să se dezvinovăţească, fără să înţeleagă că totul era doar o formalitate, şi apoi e dus în piaţa centrală destinată execuţiei.

Execuţia a avut loc la 28 septembrie 1582, după relatarea polonă a evenimentului, la o săptămână de la emiterea ordinului pentru împlinirea ei, ceea ce se potriveşte ca intervalul de timp (în care a venit la Liov ordinul de la reşedinţa regală, s-au citit proclamaţiile publice şi s-au făcut celelalte pregătiri). Data de 23 septembrie  propusă iniţial de N. lorga, fără justificare documentară, este prea apropiată în timp. doar trei zile, de momentul emiterii ordinului de execuţie, iar alte date menţionate de istoriografia perioadei, nu pot fi luate în considerare.

In piaţa din faţa primăriei liovene, lancu Sasul n-a avut nimic din dârzenia lui Ştefan Tomşa, sau din stăpânirea de sine şi elocvenţa lui loan Potcoavă. „Se ruga de toţi, până şi de călău", stârnind mila mulţimii, altfel deprinsă cu astfel de suplicii medievale. Mulţimea se urcase până şi pe acoperişul "ratoşului" (primăriei), care a cedat sub greutatea neaşteptată.

Familia i-a preluat corpul, priveghindu-l trei zile, şi după ce văduva şi-a tăiat părul, depunându-l alături de rămăşiţele soţului ei, l-a condus cu „bocete româneşti" l-a mormântul tapetat cu mătase, pregătit în biserica catolică a Bernardinilor. In 1612, cu prilejul refacerii bisericii, mormântul lui lancu Sasul a fost dezafectat, iar sicriul neprofanat, păstrând încă acoperitoarea de mătase, aşezat într-un nou mormânt în aceeaşi biserică.



Două sute de ani mai târziu însă, în 1817, stăpânirea austriacă a dispus scoaterea a 330 de sicrie din biserica bernardinilor, între care şi cel al lui lancu Sasul, care, împreună cu alte 173 de căruţe cu oseminte şi alte resturi din cimitirele interioare ale Liovului, au luat drumul unor anonime gropi comune din afara oraşului de atunci.

Un timp după moartea nefericitului fiu al lui Petru Rareş, a treia şi ultima victimă a lipsei de ospitalitate a regilor Poloniei, familia, în frunte cu doamna Maria „Janculina" i-a privegheat mormântul. Văduva cu copiii ei, căruia Ştefan Bathory i-a restituit o parte din averea soţului (iar la 2 decembrie 1582 a poruncit să fie înapoiate şi bunurile unora dintre însoţitorii lui lancu, confiscate chiar de N. Jazlowiecki), a rămas, cu o seamă de credincioşi ai fostului domn, la Liov, cu o pensie anuală de 1200 de zloţi, la 11 februarie 1583 dându-i-se şi moşia „Lethinia", până în martie 1593, când a plecat la Veneţia, urmând un timp cariera aventuroasă a fiului ei Ştefan Bogdan, pentru a-şi pierde în final urma la Constantinopol. Din toate a rămas doar amintirea, atâta câtă s-a păstrat în scris. Zadarnic se încredinţa N. Iorga, în 1924, când vizitase piaţa centrală a cetăţii Liovului, că "în curând o cruce se va ridica în acest loc, cufundându-se în pământul stropit cu sânge românesc, pentru a pomeni şi în limba ultimelor cuvinte de despărţire ale executaţilor tragedia lor în locul de exil" (Note polone, Bucureşti, 1924, p. 56). Vicisitudinile istoriei n-au lăsat din această iniţiativă decât un gând pios.





Tags: biografie viata date informatii cronologie Moldova (1346-1859) Domnitorii Moldovei

  • Created on .
  • Last updated on .
  • Hits: 802
1: Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2002