Sas Vodă

NASCUT: 13??
DECEDAT: Inainte de 1373
NATIONALITATE: Română
CUNOSCUT(Ă) CA: Domn al Moldovei
5 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 5.00 (1 Vote)


Fiu şi urmaş în scaun al lui Dragoș I Vodă (Cronicile slavo-române; Grigore Ureche, Letopiseţul), e atestat şi într-un document maghiar la 2 februarie 1365, şi apoi din 1373, când nu mai era în viaţă, chiar cu titlul de "voievod", evident, al Moldovei, în numeroase alte documente regale maghiare. Numele său neobişnuit provenea, desigur, dintr-o poreclă, fiind greu de crezut că ar putea fi botezat astfel fiul unui nobil român ortodox din Maramureş. Poreclă legată, foarte probabil, fie de mama sa, care, după tradiţia culeasă de Ion Neculce, era de "lege sască", adică catolică, fie, după o altă tradiţie culeasă din veacul XIX, de doamna sa, o „săsoaică din Ardeal", de asemenea catolică, care şi-ar fi botezat chiar un fiu "în legea sa", şi de la care ar veni în parte şi numele dealului Sasca din zona de miazăzi a oraşului Şiret. Un caz onomastic asemănător poate fi socotit cel al lui lancu Sasul (1579-1582), fiu nelegitim al lui Petru Rareş cu o săsoaică din Braşov, după care lancu (forma ardelenească a lui loan), a purtat chiar din vremea sa porecla de Sasul. Oricum, numele Sas în Maramureşul secolului XIV trimite la ritul catolic (săsec), în cazul de faţă al mamei sau soţiei lui Sas.

Deşi pe cale arheologică nu s-au descoperit urmele unei curţi domneşti pe dealul Sasca, totuşi pe această cale se constată că Şiretul capătă caracter urban pe la mijlocul secolului XIV, adică tocmai în vremea când a devenit reşedinţa lui Dragoş şi mai ales a lui Sas, al cărui nume e legat de tradiţie exclusiv de această localitate.

In lipsa oricăror precizări de an referitoare la perioada când a domnit şi acceptând rectificarea paleografică a numărului de ani din cronicile interne, care astfel ajung pentru el la nouă ani de domnie, care scăzuţi din anul 1363, când a fost înlăturat de la domnie de către Bogdan I, rezultă că Sas şi-a început domnia în 1354.

Nu au fost ani liniştiţi, deşi pericolul tătăresc imediat fusese pentru un timp îndepărtat. Boierii moldoveni s-au răsculat împotriva lui Sas şi a dominaţiei regelui Ungariei în 1359, în contextul ruperii legăturilor de vasalitate faţă de regele Ungariei ale lui Nicolae Alexandru, domnul Ţării Româneşti, care tot atunci a strămutat şi scaunul mitropolitului de Vicina la Câmpulung, cu aprobarea Patriarhiei din Constantinopol. Răscoala din Moldova a fost înăbuşită însă de armata maghiară, în care un rol important a revenit lui Dragoş din Giuleşti, răsplătit apoi, la 20 martie 1360, după revenirea acasă, cu şapte sate româneşti din Maramureş, pentru slujbe militare „mai cu osebire în reaşezarea ţării noastre a Moldovei".

Dacă răscoala din 1359 împotriva regelui Ludovic I şi a vasalului său voievodul Sas nu a reuşit, patru ani mai târziu, în 1363, o nouă răzvrătire, de data aceasta sub conducerea voievodului Bogdan din Cuhea, venit pe ascuns din Maramureş, a avut succes. Nu se cunosc împrejurările concrete în care Sas şi-a pierdut domnia. Mărturia documentului lui Ludovic I de Anjou din 2 februarie 1365 şi relatarea notarului şi cronicarului său, loan de Târnave, arată că Bogdan a dat lupte grele cu fiii lui Sas, în frunte cu Balc. Actul amintit arată că atunci când se mai afla încă în Moldova, aşadar, cu ceva timp înainte de 2 februarie 1365, Balc l-a slujit pe rege „nu fără vărsarea sângelui său însuşi şi îndurarea de răni cumplite şi cu moartea crudă a fraţilor şi a rudelor sale şi a multor slujitori de ai lui". In cele din urmă, împreună cu fraţii săi rămaşi în viaţă: Drag, Dragomir şi Ştefan, Balc a trebuit să se refugieze sub protecţia regelui, „părăsindu-şi şi lăsându-şi în urmă părinţii săi scumpi şi foarte multe rude, ca şi toată averea lui, a venit din ţara noastră moldovenească în regatul nostru al Ungariei în sânul iubirii noastre". Nu e nici o îndoială că cei care au produs atâta suferinţă fiilor lui Sas au fost "voievodul Bogdan şi fii săi", a căror moşie Cuhea din Maramureş, Ludovic I o acordă în compensaţie lui Balc şi celorlalţi trei fraţi amintiţi ai acestuia.



Din acest act rezultă limpede că părinţii iui Balc, Sas şi doamna lui, ca, de altfel, şi multe rude ale lor, au rămas în Moldova, desigur, ca prizonieri ai lui Bogdan I. Tot ce se poate spune în continuare este că Sas a mai trăit un număr de ani, murind în orice caz înainte de 1373, când un act al prepozitului bisericii din Lelesz amintea pe Balc, Drag şi loan "filii quondam Szăsz Wayuode".

Mormântul nu i se cunoaşte. In chip firesc ar fi trebuit să se afle în biserica Sfintei Troiţe (Sfintei Treimi) din Şiret, ctitorită, după tradiţia culeasă de Ion Neculce şi după vechiul pomelnic al acesteia, de tatăl său Dragoş vodă.

Cu Sas se stinge în Moldova prima dinastie, cea a Drăgoşeştilor, nu însă şi neamul lui Dragoş Descălecătorul.

Fiii lui Sas, Drăgoşeştii, refugiaţi în Ungaria sub protecţia lui Ludovic I, şi-au primit răsplata. Balc a devenit încă dinainte de 2 februarie 1365 voievod de Maramureş, şi pe lângă moşia Cuhea cu satele ei, stăpânită, cum am văzut, împreună cu cei trei fraţi ai săi, Drăgoşeştii au primit, după 1364 şi castelul regal Becs (Tiszabecs) în nordul comitatului Sătmar, cu domeniu între Tisa şi Someş, unde Balc şi Drag s-au şi aşezat, primul rămânând în continuare în zonă, sub numele de Balc de Szâraz-Berek (1382), ulterior de Tiszta-Berek (1388), în vreme ce Drag a trecut în comitatul Ugocea după 2 noiembrie 1378 când, împreună cu alt frate loan Românul, a primit de la rege domeniul şi cetatea Nyalab, în 1396 rezidând şi la Zeules (Vinogradovo), dar mai adesea în cetatea amintită, devenind până la moarte Drag de Nyalab (1400).

Favorurile politice şi daniile regale s-au revărsat asupra Drăgoşeştilor din Ungaria, fiii lui Sas, până spre sfârşitul secolului XIV. Balc devine şi comite de Sătmar înainte de 27 iulie 1368, apoi şi de Maramureş (1378), păstrându-şi mereu titlul de voievod al românilor maramureşeni chiar atunci când voievod al Maramureşului devine, înainte de 1387, Drag. Cei doi fraţi se succed în funcţii, de la o vreme intervenind (cu excepţia voievodatului) şi un al treilea frate loan, care nu apăruse până în 1368, venit probabil chiar în acel an din Moldova, cel înlocuit păstrându-şi titlul onorific (ca voievod însă, doar Drag l-a înlocuit pe Balc înainte de 1387), în calitate de comiţi de Maramureş şi de Satu Mare (1378), ai secuilor (1387) şi de Ugocea. Ba la 1373 Balc, Drag şi loan sunt amintiţi drept curteni regali, iar în 1386 Drag face parte dintre cei zece magnaţi de frunte ai Ungariei care tratează la Gyor împăcarea reginei Maria, fiica lui Ludovic I de Anjou, cu tânărul ei soţ Sigismund de Luxemburg, doi ani mai târziu loan fiind mare comis al curţii regale.



Fiii lui Sas amintiţi participă, între altele, la campaniile din 1365-1368 ale lui Ludovic I împotriva ţarului bulgar de Vidin, Straţirnir, în care cade în luptă la 1365 cumnatul lor Dragomir, apoi în 1384 Drag şi loan înfrâng pe lituani în Halici, primul fiind grav rănit cu această ocazie, în 1392 Balc şi Drag se ilustrează în campania regală contra turcilor din Serbia, nepotul lor de soră Tatomir moare în 1377 sub zidurile cetăţii Belz, iar unul din fiii lui Balc ia parte, la începutul lui 1395, la campania lui Sigismund de Luxemburg împotriva lui Ştefan I în Moldova. Nu e de mirare că Drăgoşeştii au primit în a doua jumătate a secolului XIV numeroase danii regale, „cu o risipitoare generozitate, unică prin proporţiile ei". Cu acestea, dar şi prin cotropiri şi chiar lupte cu caracter feudal, ei şi-au format un imens domeniu de până la 300 de sate, din care numai în Maramureş aproape 50, cam jumătate din totalul aşezărilor de aici, restul fiind repartizate în comitatele Sătmar, Ugocea, Sălaj şi Solnoc Dăbâca. La acestea se adăugau o seamă de târguri, cum ar fi Beltiugul (Beltek), de la care urmaşii lui Balc s-au numit familia Beltek sau Sighet, şi zece cetăţi foste regale, din nord-vestul Transilvaniei, între care: Becs (Tiszabecs), Nyalab, Ugocea, Chiuar, Arieş, Hust şi Ardud. Pe lângă acestea trebuie să însumăm şi domeniile „familiarilor" (vasalilor) lor. Astfel că la sfârşitul secolului XIV imensul domeniu al Drăgoşeştilor de pe cursul superior al Tisei şi cel inferior al Someşului, au ajuns un adevărat voievodat, doar cu unele enclave nobiliare maghiare.

Pentru cârmuirea religioasă ortodoxă a acestei adevărate formaţiuni politice româneşti de sub stăpânirea Drăgoşeştilor, rămaşi până la sfârşitul veacului XIV la legea strămoşească, şi chiar asupra bisericii ortodoxe din întreg nordvestul Transilvaniei, legată în viitor direct de Patriarhia din Constantinopol, în august 1391, Drag, care a venit personal în cetatea imperială, în ciuda asediului turcesc, a obţinut un important act patriarhal. Prin acesta, voievozii Balc şi Drag au făcut ca „mănăstirea moştenită din părinţi" din Peri, aflată în cnezatul sau „ţara" Târâşului, pe care îl stăpâneau din 1373, în vecinătatea Bedeului să fie pusă sub protecţia directă a Patriarhiei, devenind stavropighie, egumenul ei fiind declarat exarh (reprezentant al patriarhului) peste ţinuturile supuse mănăstirii: Sălajul, Sânnicoară, Ugocea, Bereg, Ciceu, Unguraş şi Bistra, care dobândeau astfel funcţiile unui adevărat episcopat ortodox! Iar Balc şi Drag, în calitate de voievozi, aveau dreptul de a alege egumenul mănăstirii, învestit cu prerogative bisericeşti asemenea unui episcop. In plus, Drag a mai obţinut de la patriarh pentru sine şi fratele său dreptul de a numi în acele împrejurări pe conducătorul bisericii ortodoxe din Rusia Mică (Halici), de care depindea până atunci biserica ortodoxă din Maramureş. 



Tags: biografie viata date informatii cronologie Referat

  • Created on .
  • Last updated on .
  • Hits: 288
1: Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2002