Barbu al III-lea Craiovescu (Banul Maracine)

NASCUT: 14??
DECEDAT: Dupa 1535, Constantinopol
NATIONALITATE: Română
CUNOSCUT(Ă) CA: Domn al Tarii Romanesti
4.5 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 4.50 (1 Vote)


Până acum nimeni nu a răspuns la întrebarea cine este pretendentul, mai precis domnul, care, după 24 februarie 1536, când Radu Paisie se afla încă în scaunul de la Târgovişte, a venit asupra acestuia cu oşti turceşti, izbutind, cu sprijinul unor boieri trădători, în frunte cu Toma banul din Pietroşani şi Tudor logofătul din Drăgoeşti, să-i taie nasul şi să-l alunge pe Radu din ţară, Nicolaus Olahus, care relatează acestea, după chiar scrisoarea celui izgonit, spune doar că era "din tabăra adversă".

Cum însă Radu Paisie se trăgea din familia Drăculeştilor (precum, se pare, şi "vărul" său pe linie paternă, Olahus, fiind, de altfel, nepotul de frate al lui Stanciu, tatăl "legitim" al lui Radu Paisie, al cărui părinte natural declarat era însă Radu cel Mare), rezultă că adversarul celui dintâi făcea parte din cea a Dăneştilor. Deoarece după moartea lui Teodosie (1505-1522), fiul legitim al lui Basarab I, şi cea a lui Moise Vodă, urmaşul lui Vladislav al III-lea, Dăneştii au început să fie reprezentaţi de pretendenţii Craioveşti (Pârvuleşti) înrudiţi pe linie Craiovească (care nu avea în realitate legătură de sânge cu vechiul neam domnesc al urmaşilor lui Basarab I) cu Neagoe Basarab (1512-1521), dar care se pretindeau fiii acestuia, rivalul lui Radu Paisie din prima jumătate a anului 1536 trebuie căutat în această familie. Neagoe Basarab având o dublă apartenenţă (crescut în familia lui Pârvu I Craiovescu, soţul mamei sale Neaga din Hotărani şi declarând ca tată natural pe Basarab al IV-lea cel Tânăr (Țepeluș), din vechea dinastie a lui Basarab I; Rudele sale pe linie Craiovească ce se pretindeau fiii săi, puteau, la rândul lor, să-şi declare apartenenţa la vechea dinastie, mai precis la ramura Dăneştilor. Condiţia era deci de a se pretinde fecior (nu doar ruda) al lui Neagoe Basarab. Aşa a făcut mai întâi Drăghici Gogoaşă, care deşi văr drept al lui Neagoe, pe linie Craiovească, a pretins a fi fiul (!) acestuia, încercând să obţină la Poartă domnia împotriva lui Vlad înecatul, în septembrie 1530. Un act din 1585-1586, rezumat în Cronologia tabelară a lui Dumitrache medelnicerul din veacul XVIII, arată în mod expres: "pentru Drăghici sin (fiul lui), Danciul Gogoaşă, că, înşălând împărăţiia că ar fi fecior de domn (s.a.), i-au dat domniia, şi, dovedindu-l boierii de mincinos, l-au spânzurat la Ţarigrad", istoriografia românească identifica pretendentul care a întrerupt domnia lui Radu Paisie, în 1536, tocmai cu acest Drăghici Gogoaşă (cf. Ştefan Andreescu, care la rândul său se întreabă dacă pretendentul din 1536 nu ar putea fi identificat cu Ivan Viezure, amintit într-un act de la Mircea Ciobanul !).

In realitate, rivalul lui Radu Paisie din prima jumătate a anului 1536, neidentificat până acum, a fost Barbu III Craiovescu, fostul mare ban al Craiovei sau al Jiului în 1534-1535 iulie 30 (la 9 august 1535 locul numelui său este lăsat liber în dreptul dregătoriei de ban al Craiovei, la 30 august fiind deja înlocuit în dregătorie de către Radu Paisie cu Şerban din Izvorani, rudă prin căsătorie cu Craioveştii). El era fiul lui Preda Craiovescu, mare ban între 1520-1521, căzut în octombrie 1521 în luptă cu alesul boierilor buzoieni Vlad (Dragomir Călugărul). Ca atare, Barbu III a fost nepot de frate după mamă (pe linie Craiovească) al lui Neagoe. Ca pretendent la Poartă, el s-a declarat însă fiu al lui Neagoe Basarab, cum am văzut că făcuse cu mai bine de cinci ani în urmă şi ruda sa Drăghici Gogoaşă, ambii pentru a beneficia de apartenenţa lui Neagoe, prin tatăl său natural, Basarab cel Tânăr, la vechea dinastie.

Până acum s-a considerat „că nu ştim nimic de Barbu III după 1535, nici dacă a avut urmaşi", că a fost „ultimul descendent bărbătesc al Craioveştilor", că în 1535 „s-a pierdut, în linie bărbătească, urma ultimului Craiovesc", că boierii Craioveşti „se stinseseră în linie bărbătească în 1535", sau, cu ceva mai mult temei, că Barbu III „a fost ultimul boier cu numele de Craiovescu care a ocupat dregătorii". Cercetătorii problemei s-au oprit exact atunci când Barbu III a fost îndepărtat de Radu Paisie din dregătoria de mare ban, fără să observe că el a devenit de îndată pretendent şi chiar domn, în februarie—aprilie 1536, după alungarea lui Radu Paisie, că a mai trăit încă trei decenii şi a avut trei generaţii de urmaşi, atestaţi până în 1644 cum vom vedea, cu toţii pretendenţi la tronul Ţării Româneşti şi, în final, chiar la cel al Moldovei. Aşadar, pe linie masculină, după 1535 Craioveştii nu s-au „stins" în sens biologic, ci doar în calitate de dregători.

Aproape toate datele pe care le cunoaştem despre domnia şi activitatea lui Barbu III provin din documentele legate de cariera aventuroasă de pretendent a fiului său, Nicolae Basarab, pe drumurile Europei, între 1566 şi 1574, cel care a impus pentru prima dată în afara spaţiului românesc prenumele domnesc Basarab, al aşa-zisului său bunic patern declarat, Neagoe Basarab, ca nume de familie în cererile de ajutor pentru redobândirea tronului părintelui său, adresate capetelor încoronate din Europa Apuseană şi Centrală, Nicolae Basarab, sau al lui Basarab, care semna, începând din 1566 „Nicolaus Bassaraba, Haeres et Succesor legitimus Regni Transalpinae", afirmă că tatăl său, Barbu Basarab, sau al lui Basarab, odinioară principe şi domn de drept al Ţării Româneşti („Barbulus Bassaraba dilectus meus parens Regni Transalpinae id est Maioris Valachiae iure optimo olim Princeps et Dominus") a domnit efectiv în ţara sa, pentru ca în urma unei conspiraţii să ajungă la Constantinopol, unde a fost sugrumat, în vreme ce soţia şi fiica sa au rămas în continuare la Poartă, de unde el însuşi ar fi reuşit să scape în 1565, fugind în Malta, după care s-a îndreptat spre Viena, în final ajungând, în 1566, la Roma.



Scrisorile de recomandare cu care s-a înfăţişat papei Pius V proveneau de la mulţi cardinali, bărbaţi de cinste, şi chiar de la conducerea Veneţiei, toţi mărturisind despre originea sa domnească. Convins, la 20 august 1566, Pius V i-a dat, la rândul său, scrisori de recomandare către împăratul Maximilian II şi ducele Aibert de Bavaria, garantând pentru originea domnească a lui „Nicolae Basarab fiul legitim şi natural al lui Barbu Neagoe principele Ţării Româneşti de altădată" (Nicolaus Bassaraba quem Barbulii Nagarae quondam Transalpinae Principis filium legitimum et naturalem), sau a „nobilului bărbat Nicolae Basarab [...], fiul legitim şi natural al lui Barbu Neagoe, principele de odinioară al Ţării Româneşti" (nobilem virum Nicolaum Basarabam [...] eum Barbuli Nagorae olim Principis Transalpinae filium legitimum et naturalem), în urma unei astfel de recomandări, ducele de Bavaria scria la 11 noiembrie 1566 împăratului Maximilian II în favoarea „ilustrului Nicolae Basarab, fiul lui Barbu. Principele de altădară al Ţării Româneşti" (Illustris Nicolaj Bassarabae, quondam Barbulj. Transalpinae Principis, filij).

E greu de crezut că atâtea personalităţi europene: papa, împăratul romanogerman, ducele Bavariei, conducerea Veneţiei, regele Spaniei şi alţii, s-ar fi lăsat înşelaţi, dacă Barbu, tatăl pretendentului de la 1565-1566, nu ar fi domnit efectiv. De vreme ce a domnit, trebuie să fi fost principe al Ţării Româneşti. Singura eroare fiind filiaţia lui Barbu direct din Neagoe Basarab, care la curţile europene a trecut neobservată. Ca atare, în decembrie 1566 Nicolae Basarab cerea împăratului Maximilian II să-i recunoască printr-o diplomă drepturile sale la stăpânirea Ţării Româneşti şi calitatea, dovedită „cu multe scrisori de mărturie", de fiu şi urmaş al „prea ilustrului Barbu Basarab (Barbuli Bassarabae) odinioară principe al Ţării Româneşti, fiul prea ilustrului Neagoe Basarab (Nagorae Bassarabbae) altădată principe al aceleiaşi Ţări Româneşti, domnie care în prezent este ocupată de Petru Voievod" (Petru cel Tânăr, 1559-1568).

Nu se cunosc împrejurările în care Barbu Neagoe sau Barbu Basarab, cum îşi va fi zis probabil, ca domn, şi-a încetat domnia, înainte de 18 aprilie <1536>, când în scaunul de la Bucureşti se afla din nou Radu Paisie. Desigur, a fost îndepărtat de rivalul său cu forţe militare din Transilvania, aşa cum acesta i-a scris lui Nicolae Olahus.

A murit aproape trei deceni mai târziu, în împrejurări tragice, la Constantinopol, dar viaţa şi acţiunile sale în acest lung interval ne sunt aproape necunoscute. Desigur, după alungarea sa de către Radu Paisie, s-a refugiat la Poartă, el fiind instaurat, cum am văzut că mărturisea rivalul său lui N. Olahus, de către trupe turceşti. (Nu era nici o incompatibilitate între instaurarea ambilor domni rivali de către turci. Aceştia din urmă aveau interese diferite; de altfel, o situaţie similară se petrecuse nu demult, cu prilejul confruntării dintre Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab, ambii instauraţi de forţe turceşti. Foarte probabil, tocmai Barbu este acel „voievod sau rege al Ţârii Româneşti", care la 15 iulie 1536 s-a întâlnit în secret la Constantinopol cu Dionisie della Vechia, agentul lui Carol Quintul (1500-1558), exprimându-şi dorinţa de a-şi elibera persoana, domnia şi supuşii de stăpânirea turcească cu ajutorul imperialilor, deoarece un alt fost domn nu mai este cunoscut în această vreme la Poartă, iar Radu Paisie, căruia i s-a atribuit eronat această acţiune, emite liniştit în această vreme documente la Bucureşti.

Ulterior, urma i se pierde, fiul său Nicolae Basarab relatând doar despre sfârşitul său legat de o conspiraţie, în urma căreia ar fi ajuns la Constantinopol, unde a fost sugrumat. Desigur, Barbu şi-a păstrat întreaga viaţă calitatea de fost voievod şi de pretendent, el fiind foarte probabil personajul în legătură cu care, în toamna lui 1563, boierii lui Ştefan Tomşa I din Moldova îl acuzau pe Despot Vodă că urmărea să instaleze în Ţara Românească ca domn pe un pretendent antiotoman „dându-i numele de «Fiul lui Basarab»" (Basaraba-oglu).



Doi ani mai târziu, în 1565, tocmai când fiul său Nicolae fuge de la Poartă în Malta, începându-şi cariera de pretendent, o dată cu uciderea la Constantinopol a tatălui său, reprezentantul imperial de aici îl informa, la 15 august, pe Maximilian II că în iulie a sosit în oraş „un oarecare român care zicea că se trage din sângele lui Basarab (ex sanguine Bassarabi) fost despot al Ţării Româneşti" , aducând şi o scrisoare de mărturie în acest sens de la principele Transilvaniei. La 1 august 1565 acesta a fost însă decapitat şi aruncat în mare. Desigur, fiind prea multe coincidenţe, care nu puteau fi doar întâmplătoare, cel care se trăgea din sângele (de fapt din neamul Craiovesc) al lui Neagoe Basarab, executat (prin strangulare sau decapitare şi aruncare a rămăşiţelor în mare) de către turci, îndată după sosirea la Constantinopol, chiar în anul în care Nicolae Basarab, fugea de aici, aşa cum declara, tocmai în urma omorârii tatălui său la Poartă, nu putea fi decât Barbu III Craiovescu, fostul domn din februarie—aprilie 1536.

Nu avem nici o informaţie că rămăşiţele sale, aruncate de turci în mare după execuţie, ar fi fost recuperate şi înmormânt.





Tags: biografie viata date informatii cronologie Tara Romaneasca (1330-1859)

  • Created on .
  • Last updated on .
  • Hits: 810
1: Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2002