Eugen Simion (1933)

Scris de Ionut Vornicu on . Posted in Scriitori din România

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 4.50 /5    (1 Vote)
Eugen Simion

1933 La 25 mai, in localitatea Chiojdeanca, judetul Prahova, Romania, se naste Eugen Simion, al treilea copil al Sultanei si al lui Dragomir Simion. Este un critic si istoric literar, editor, eseist, profesor universitar roman, membru titular al Academiei Romane si presedinte al acestui for din 1998 pana in aprilie 2006. [1] Bunicul, Radu Simion, se nascuse in acelasi an cu Eminescu (1850) si traise pana in 1940. Fusese mandatar al taranilor din localitatea citata si ostatec in 1907. Simion Eugen face o mare cariera intelectuala. Cel dintai, modelul moral absolut, este insa tatal despre care, mai tarziu, criticul va marturisi intr-un mic eseu, „Superstitia complexelor” (1991): „Tot ceea ce am scris si tot ceea ce voi putea scrie de aici inainte este pentru tatal meu, inspirat de el si in amintirea lui; secolul nostru a eliminat tatal (ca simbol structurant, globalizant) din literatura; de aceea lucrurile merg prost: trebuie sa-l recheme urgent [...]; mi-am iubit nespus tatal, un om inteligent si un om moral, tot ce stiu in privinta vietii stiu de la el, amintirea lui imi da si azi curajul de a scrie si vointa de a ramane o fiinta morala“.

Urmeaza la Liceul „Sfintii Petru si Pavel“ (devenit ulterior Liceul „I. L. Caragiale“) din Ploiesti. Are ca profesori de limba romana pe Gh. V. Milica, elev al lui G. Ibraileanu, si pe Const. Enciu. Alti profesori reputati in „acest oras festiv al limbii romane, unde intetirea silabei inroseste oul si epitetul deraiaza crivatul iarna“ — cum scrie undeva un fiu celebru al urbei —, sunt Ion Grigore (matematica), N. I. Simache (istorie) etc. Printre colegi, se detaseaza un baiat blond, voluminos la trup, bun caricaturist (semneaza cu pseudonimul „Has“), inconjurat mereu de un grup de amici fideli si bascaliosi. Baiatul gras si blond scrie versuri in genul parodic al lui Toparceanu si un ciclu de poeme argotice semnate Stanescu Hristea Nichita. Versurile plac liceenilor ploiesteni...

Viitorul critic debuteaza cu o proza poetica in „Curierul liceului”. Descopera pe G. Ibraileanu si G. Calinescu, mai tarziu pe E. Lovinescu. 

1952-1957 Urmeaza cursurile Facultatii de Filologie din Bucuresti unde are, ca profesori, pe Tudor Vianu, Al. Rosetti, Iorgu Iordan. Este coleg cu Nichita Stanescu, Matei Calinescu.

1957 Sunt vremuri grele si in acest an, E. S., student in ultimul an, este exclus, impreuna cu alti studenti, din U.T.M. Acceptase sa fie martor al apararii in procesul politic intentat de autoritati profesorului de italiana D. D. Panaitescu. In urma acestor evenimente, E. S. nu este angajat, timp de cinci ani, de nici o institutie de cultura. Lucreaza (plata cu ora) in Colectivul „Eminescu“ condus de Perpessicius. Parcurge toate manuscrisele lui Eminescu si transcrie o parte din prozele poetului... Mai tarziu va binecuvanta aceasta perioada de ostracizare care l-a silit sa stea zilnic 10 ore in Biblioteca Academiei.

1960 In jurul acestui an, incepe sa publice articole critice in „Tribuna”, „Gazeta literara” si „Contemporanul” (unde tine o vreme, la sugestia lui George Ivascu, cronica literara).

1962 Este angajat redactor la „Gazeta literara” (redactor-sef — Aurel Mihale).

1963 Este acceptat, la recomandarea lui George Ivascu, Al. Piru si D. Pacurariu, asistent la Facultatea de Filologie din Bucuresti. Luand in serios avertismentul lui G. Calinescu (orice critic literar roman trebuie sa-si verifice fortele cu un studiu despre Eminescu).

1964 Publica volumul „Proza lui Eminescu” si, in colaborare, editia critica „Eminescu, Proza literara”. Este un moment de dezghet in viata literara si tanara generatie (Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Paunescu, Sorin Titel, D. R. Popescu, Nicolae Velea, Fanus Neagu...) da semne de independenta. Ea incheie o alianta spirituala cu „generatia bunicilor“ (marii poeti si critici interbelici) impotriva parintilor afiliati la unica metoda de creatie (realismul socialist). Revin in actualitate marile modele ale literaturii moderne (Blaga, Arghezi, Barbu, Bacovia) si incepe sa fie contestat, pe fata, sociologismul vulgar in critica literara. E. S. participa, alaturi de alti tineri critici, la aceasta batalie literara optand pentru critica creatoare.

1965 Tipareste cartea „Orientari in literatura contemporana”, distinsa cu Premiul de critica si istorie literara al Uniunii Scriitorilor.

Participa la viata literara si scrie, cu mici pauze, saptamanal o cronica literara (la „Gazeta literara”, apoi la „Romania literara”, „Luceafarul” si, din nou, timp de aproape doua decenii si jumatate, la „Romania literara”).

1966 Cunoaste pe Marin Preda si intalnirea cu el, recunoaste criticul, va fi un eveniment important in biografia sa: „Merita - scrie el – sa faci critica intr-o literatura in care exista un prozator ca Marin Preda“. Este debutul unei lungi si incoruptibile prietenii literare.

1969 Isi trece doctoratul (conducator stiintific: Serban Cioculescu) cu o teza de aproape 700 de pagini despre E. Lovinescu, „Scepticul mantuit”, tiparita in 1971. Intalnirea cu opera acestui mare critic a fost importanta pentru formarea spirituala a criticului E. S. si pentru optiunea lui pentru un tip de etica in critica literara. Ia parte la luptele literare duse de generatia sa impotriva spiritului dogmatic in cultura si apara ideea de sincronizare a literaturii.

1970 Este numit profesor de limba si literatura romana in Franta (Sorbona, Universitatea Paris — IV) unde functioneaza pana in 1973. Aici descopera mai sistematic noua critica. Frecventeaza cursurile lui Jean-Pierre Richard la Universitatea de la Vincennes si se apropie de acest mare critic si teoretician al politematismilui. Incepe, sub conducerea lui, o teza de doctorat cu un subiect privitor la literatura fantastica (analizata din unghi tematist), apoi ideea unui doctorat francez, dupa cel romanesc, nu-l mai pasioneaza. Continua sa-l intereseze insa critica richardiana si, dupa intoarcerea in tara, incearca sa aplice metoda ei de analiza. La Paris, frecventeaza si seminariile lui Barthes de la Hautes Etúdes, merge de cateva ori si la seminarul lui Lacan, dar fara convingere, audiaza conferintele, dezbaterile organizate de grupul Tel Quel. Se va duce la Geneva pentru a-i cunoaste pe Marcel Raymond, Jean Rousset si Jean Starobinsky. Are, la Paris, o intalnire cu George Poulet, autorul Studiilor umane, Metamorfozelor Cercului, Constiintei critice si realizeaza cu el un dialog pe care-l va publica mai tarziu intr-o carte. Tot asa va proceda cu Jean-Pierre Richard si Jean Rousset.

Cunoaste pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Cioran si pe alti scriitori din comunitatea romaneasca din Paris. Experienta lui pariziana va fi notata in „Timpul trairii, timpul marturisirii: jurnal parizian” (1977).

Intors in tara, E. S. infiinteaza la Facultatea de Filologie un Cerc de critica (frecventat de profesori si studenti), in care se discuta despre noile metode si despre alte subiecte legate de literatura si de teoria literara. Pe aici trec timp de 15 ani,  cat functioneaza Cercul de critica, Marin Preda, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Radu Petrescu, Constantin Noica, Sorin Titel, N. Breban, Stefan Banulescu, Mircea Horia Simionescu etc. Aici se discuta despre romanul politic, despre postmodernism, despre textualism etc. Mai toti prozatorii, poetii si tinerii critici (din generatia ’80) frecventeaza Cercul de critica.

1974 Eugen Simion incepe, la sugestia lui Marin Preda, seria „Scriitorilor romani de azi” (un proiect pentru o posibila istorie a literaturii romane contemporane) din care au aparut pana acum patru volume (ultimul in dec. 1989).  Isi defineste metoda critica in acesti termeni: „simpla critica de gust mi se pare azi insuficienta, ca si critica formelor care tinde sa codifice ceea ce de-abia a decodificat: opera. Totusi, nici gustul, nici obsesia formelor nu pot lipsi unui spirit critic interesat de textul si subtextul operei. Critica, asa cum o inteleg, este un sistem de lectura; un mod personal de a te apropia de opera, un demers, care, folosind mijloace variate, descopera figura spiritului creator. Figura se poate defini nu numai prin filozofia existentei si calitatea expresiei, dar si printr-o pozitie fata de obiectele, fantasmele care intra in opera. In fond, opera exprima nu numai universul pe care autorul il poarta, dar si felul in care acest autor asuma universul de care este purtat“.

1980 „Dimineata poetilor” este o carte speciala: un pariu critic (criticul, daca are imaginatia ideilor si capacitate de expresie, poate aduce in actualitate un autor, o opera depasita estetic, o epoca literara indepartata), o carte barthiana, in stilul unui eseu tematist, despre inceputurile poeziei romanesti. „Am inceput cu gandul de a scrie o carte impotriva poetilor care ma terorizasera in scoala — marturiseste criticul intr-un interviu — si am terminat indragostit pur si simplu de acesti extraordinari poeti care, voind sa inventeze o arta de a iubi, au creat o arta de a scrie. Iritarea initiala s-a transformat intr-o mare iubire spirituala pentru poetii Vacaresti, Conachi, pentru impetuosul Heliade, Bolintineanu, Alecsandri..., adevarati logotheti”.

1981 „Intoarcerea autorului” face un pas spre teoria literara. Nu-i o carte propriu-zis de teorie, nu-i nici o carte de critica literara pura. Ceva intre cele doua discipline.

1983 In acest an, preia, impreuna cu un mic grup de critici literari, conducerea revistei „Caiete critice” (aparuta in 1979) si o implica, programatic, in actualitatea literara romaneasca. Apar numere precum „Romanul romanesc de azi”, „Poezia tanara”, „Critica si istorie”, „Postmodernism”, „Jurnalul ca literatura”, numere monografice consacrate lui Sorin Titel, Panait Istrati, Marin Preda etc.

1985 Scoate „Sfidarea Retoricii”, un volum de eseuri critice si pagini de jurnal (Jurnal german). Pregateste pana in 1989 volumul IV (aprox. 700 de pagini) din „Scriitori romani de azi”, dintre care peste 200 de pagini sunt dedicate generatiei tinere de prozatori si poeti.

1987 Revista „Caiete critice” este suspendata de cenzura din pricina numarului dedicat integral lui Mircea Eliade. Reapare, ca o revista de critica, teorie si informatie literara, in 1990. E.S. este ales directorul acestei publicatii.

1989 Revolutia din decembrie face posibila continuarea acestei aventuri critice. Volumul al V-lea al „Scriitorilor romani de azi”, in pregatire, va cuprinde literatura diasporei si pe autorii care, dintr-un motiv sau altul, n-au fost pana acum comentati. Autorul nu ascunde intentia de a relua, sub alta alcatuire, toate volumele si de a le da structura unei autentice „Istorii a literaturii romane contemporane” in care sa intre si istoria vietii literare postbelice. Continua sa tina cu regularitate rubrica „Fragmente critice“ in revista „Romania literara” pana in septembrie 1991 cand inceteaza colaborarea la aceasta publicatie, inceputa in 1968. Se incheie o epoca. Preia cronica literara a revistei „Literatorul” si o tine, cu regularitate, pana in octombrie 1997.

1991 Infiinteaza, in septembrie, impreuna cu alti intelectuali, Grupul Interdisciplinar de Reflectie (G.I.R.), cu scopul de a propune solutii pentru democratia romaneasca. O parte din dezbaterile organizate de G.I.R. apar in „Caiete critice”. In martie (1991), Eugen Simion este ales membru al Academiei Romane. In noiembrie 1991 este ales in Comitetul Interguvernamental UNESCO pentru Deceniul Mondial al Dezvoltarii Culturale.

1992 In aprilie, devine vicepresedintele Comitetului Interguvernamental UNESCO. Intrebat de studentii lui de ce nu face politica, de ce nu infiinteaza si el un partid asa cum fac colegii sai, E.S. raspunde intr-un numar din „Literatorul” (De ce fac critica literara?): „ca raman in continuare la parerea batranului Heliade si anume ca literatura este politica noastra cea mai buna”.

1993 Publica, la Editura Nemira,  „Moartea lui Mercutio” in care insumeaza un numar de mici eseuri, fragmente de jurnal, portrete si insemnari marunte despre literatura si critica literara scrisa in cea mai mare parte in anii ’80. De ce „Moartea lui Mercutio”? „Pentru ca — explica E.S. in „Cuvant inainte — pe cand eram foarte tanar, am scris un articol (1968) cu acest titlu voind sa protestez impotriva celor care vedeau in criticul literar un Caliban ce trebuie trimis, in lanturi, la scoala. Nu Caliban, ziceam eu, este simbolul shakespearian al criticii literare, ci Mercutio, confidentul spiritual, cel care moare pentru ca nu se inteleg in privinta intaietatii Montaiguii si Capuletii literaturii... Simbolul ramane si azi valabil. Pun, deci, paginile ce urmeaza sub semnul acestui personaj incantator care fara voia lui devine un personaj tragic intr-o istorie dominata de o mediocra fatalitate“.

1994 Eugen Simion este ales vicepresedinte al Academiei Romane. Cu doi ani inainte fusese ales membru in Academia Europeea, cu sediul la Londra. Tot in acest an, publica „Convorbiri cu Petru Dumitriu” (Editura Moldova, Iasi) „o carte cu un personaj care se judeca si judeca in acelasi timp pe altii cu luciditate si mila crestina. Un personaj care se confeseaza si, de multe ori, se caieste. Un mare scriitor care priveste in urma si reconstituie lumea dramatica prin care a trecut si din care, la un moment dat, a fugit“.

1995 Apare „Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii” (Editura Demiurg), un studiu despre romanul existential si despre naratiunea mitica. O analiza, in acelasi timp, a ideilor si a strategiei epice a lui Eliade, cunoscut mai mult (in Occident) ca istoric al religiilor si mitograf decat ca prozator. Justificandu-si cartea, E.S. scrie in Cuvant inainte: „Prin ce e tipic si atipic Mircea Eliade in generatia si in timpurile secolului sau (caci sunt mai multe)? Ce-a adus regelui Marc acest Parsifal ratacit in istoria religiilor? Ce-a miscat, ce inertii a distrus in proza romaneasca admiratorul lui Papini si imitatorul lui Joyce? Cat de profund este romanul sau existentialist si cum se impaca, in opera de fictiune din epoca maturitatii, mitologul cu prozatorul? Iata intrebarile pe care si le pune si la care incearca sa raspunda eseul ce urmeaza... El nu se adreseaza, tin sa precizez, chitibusarilor, revizionistilor, procurorilor din viata noastra literara, galagiosi, neobositi si inutili. Nu se adreseaza nici celor care n-au puterea de a-si depasi, in privinta lui Eliade, fantasmele si resentimentele...”.

1996 Retipareste, Editura „Grai si Suflet — Cultura Nationala“, studiul E. Lovinescu, scepticul mantuit (editia a II-a), cu circa o suta de pagini noi... In acelasi an apare traducerea americana a cartii „Intoarcerea autorului”: The Return of the Author, Northwestem University Press, Evanston, Illinois, sub ingrijirea lui James W. Newcomb si a Lidiei Vianu. Spre surpriza autorului, cartea este tradusa, dupa 16 ani de la aparitie, si publicata intr-o colectie prestigioasa („Rothin-King Theory“), aceea care a introdus in Statele Unite pe Barthes si marea critica europeana. Tot in acest an (1996) apare si traducerea franceza a „Intoarcerii autorului” (Le Retour de l’Auteur), l’Ancrier Editeur, Strassbourg.

1997 In septembrie, E.S. este ales de prezidiul Academiei Romane ca Presedinte Interimar al Academiei Romane... Publica (oct. 1997) „Fragmente critice I. Scriitura taciturna si scriitura publica”, Editura Scrisul romanesc, Craiova. Un prim volum dintr-o serie mai intinsa, in traditia Criticelor lovinesciene. Autorul se explica: „este vorba de jurnalul unui profesionist al lecturii si este, in acelasi timp, jurnalul celui care traieste in umbra lecturii cu fantasmele, nelinistile si, uneori, cu fervorile fiintei sale. El asociaza acum, in aceeasi carte, scriitura publica impreuna cu ceea ce Michel Tournier numeste scriitura taciturna, scriitura intima, recuperatoare“...[2]

1998 Este ales presedite al Academiei Romane.

2005 Din acest an, sub numele „Ariergarda avangardei”, ține o rubrica permanenta in revista „Cultura”. Este presedintele Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta si coordonator al seriei „Opere fundamentale”.[1]

2006 In acest an, Eugen Simion si-a incheiat mandatul de presedinte al Academiei Romane. In prezent este presedintele Sectiei de Filologie si Literatura a Academiei Romane. A scris in mod regulat la ziarul „Ziua”. A publicat peste 3.000 studii si articole in reviste de specialitate. Este coordonatorul Dictionarului general al literaturii romane, vol. I-VII, 2004-2009, un esec critic pe masura ambitiei, care a fost atacat pentru multiplele neajunsuri.[1]

 

 

Bibliografie:

    1. Eugen Simion, ro.wikipedia.org - accesat la data de 06.08.2013
    2. Eugen Simion, Scriitori români de azi, Vol. I, Biblioteca Scolarului, Litera International, Bucuresti-Chisinau, 2002.