SCRIITORI

Nathaniel Hawthorne

Nathaniel Hawthorne (1804-1864)

1804 La 4 iulie, în Salem, Massachusetts, SUA, s-a nascut Nathaniel Hathorne (Hawthorne şi-a modificat mai târziu numele, adăugand un „w”). A fost un romancier și nuvelist american, care in 1850 si-a asigurat un loc în literatura beletristică americană prin publicarea capodoperei „The Scarlet Letter” (Scrisoare stacojie), care a devenit un besttseller şi i-a consacrat reputaţia printre cei mai importanţi scriitori ai Americii. Tatăl lui Hawthorne era căpitan de vas, iar mama lui era fiica lui Richard Manning, un fierar care a devenit proprietar şi director al Companiei teatrale din Boston şi Salem.

Familia Hathorne îşi cunoştea strămoşii până la un membru al Coloniei din Massachusetts Bay a lui John Winthrop care s-a mutat în Salem în 1636. Unul dintre aceştia fusese judecător în procesul vrăjitoarelor din Salem şi, potrivit legendei familiei, o victimă condamnată de el a aruncat un blestem asupra judecătorului Hathorne şi a descendenţilor săi înainte să fie executată.

1808 Pe când Nathaniel avea numai patru ani, tatăl lui a murit în Surinam de febră galbenă şi familia a fost absorbită de clanul Manning. Nathaniel şi-a petrecut copilăria între Salem şi Maine, unde familia Manning avea o proprietate, dar băiatul se simţea oarecum pierdut în aceea familie numeroasă.

1821 La vârsta de şaptesprezece ani, sensibilul Hawthorne s-a hotărât să îmbrăţişeze cariera de scriitor: „Nu vreau să devin doctor şi să trăiesc de pe urma bolilor, nici preot ca să-mi uşurez existenţa de pe urma păcatelor, nici avocat ca să exploatez certurile dintre semenii mei. Aşadar, nu văd ce altceva mi-a mai rămas de făcut în afara scrisului”. Tot in acest an, Hawthorne s-a înscris la Bowdoin College unde a fost coleg cu Henry Wadsworth Longfellow şi Franklin Pierce. Mai târziu avea să-şi amintească: „Eram un student leneş, care nesocotea regulile colegiului şi detaliile procustiene ale vieţii academice, căci preferam să-mi legăn propriile fantezii decât să scormonesc printre rădăcinile greceşti şi să mă număr printre învăţaţii din Teba". După absolvire, Hawthorne s-a întors la Salem.

1825-1837 Înre acesti ani, a dus o viaţă retrasă şi a citit cu pasiune mai ales istoria Noii Anglii coloniale, obişnuind să iasă din cameră numai ca să-şi facă plimbarea de seară sau câte o excursie pe jos prin Massachusetts. În această perioadă, Hawthorne şi-a publicat primul roman, „Fanshawe”, pe cheltuială proprie, şi primele lui schiţe şi povestiri au început să apară fără semnătură în diverse reviste. Cele mai bune povestiri din etapa debutului literar al lui Hawthorne – „Băiatul cel blând”, „Tânărul Goodman Brown”, „Vălul negru al preotului” şi „Ruda mea, maiorul Molineux - explorează natura păcatului şi a vinovăţiei, precum şi sfârşitul inocenţei pe fundalul trecutului colonial al Noii Anglii. Imaginaţia lui Hawthorne se remarcă prin abilitatea de a ajunge la simbol şi la alegorie prin întrepătrunderea sugestivă a trecutului puritan cu stilul simplu şi specificul povestirii populare.

1842 In acest an, Hawthrone s-a casatorit cu Sophia Peabody, apoi a obţinut un post la Casa Vămilor din Boston. În prealabil, a petrecut şapte luni la cooperativa socialistă Brook Farm înainte de a se stabili la Concord, în Old Manşe, vechea casă aparţinând familiei lui Ralph Waldo Emerson.

1846 A fost publicată o a doua culegere de povestiri (prima in 1837), „Moise din Old Manşe”. Din cauza vânzărilor slabe, Hawthorne s-a întors la Salem ca supraveghetor la Casa Vămilor, post pe care l-a pierdut ca urmare a înfrângerii politice a democraţilor, în 1848.

1850 In acest an scrie „The Scarlet Letter” (Scrisoare stacojie), care a devenit un besttseller şi i-a consacrat reputaţia printre cei mai importanţi scriitori ai Americii. Cu „Scrisoarea stacojie” (scrisoarea rosie), prima mare lucrare literară clasică a Americii, Hawthorne a fundamentat prototipul genului particular de literatură americană: poveşti de dragoste cu tentă existenţială. Melville vedea în Hawthorne un coleg „scafandru” a cărui imaginaţie alegorică l-ar fi ajutat să găsească direcţia corectă în Moby Dick. Mijlocul secolului al XIX-lea a coincis cu apariţia unei varietăţi distincte de poezie şi ficţiune, iar Hawthorne este unul dintre promotorii acestui stil în literatura americană.

1851 După succesul cu „Scrisoarea roşie” a urmat o lucrare foarte diferită, „Casa cu şapte frontoane”, roman plasat în vremurile contemporane, a cărui morală este anunţată de Hawthorne în prefaţă: „Adevărul, şi anume că răul comis de o generaţie continuă să trăiască în generaţiile următoare şi se poate amplifica oricând, devine o şotie pură şi imposibil de controlat”.

1852 Hawthorne a publicat „Iubirea din Blithsdale”, pe baza experienţei trăite la Brook Farm, şi o ultimă culegere de poezii, „Imaginea zăpezii”, care, cu excepţia „Faunului de marmură” (1869), ultimul său roman, încheie seria scrierilor pentru adulţi. Tot în 1852 prietenul său din colegiu, Franklin Pierce a devenit preşedinte al SUA, iar Hawthrone a intrat în contact cu lumea mai largă a politicii şi evenimentelor curente. Hawthorne a scris biografia de campanie a lui Pierce şi a primit postul de consul la Liverpool, unde a slujit cu abnegaţie până la alegerea noului preşedinte James Buchanan, după singurul mandat al lui Pierce. Hawthorne a petrecut şapte ani în Europa, călătorind în Franţa şi Italia după ce a părăsit postul.

1864 Înainte să se întoarcă împreună cu familia la Concord,  Nathaniel Hawthorne a murit, în timpul unei excursii în Noua Anglie la care participa şi fostul preşedinte Pierce.

Hermann Melville spunea: „Există o anumită fază tragică a omenirii care, după opinia noastră, nu a fost niciodată atât de pregnant întruchipată ca la Hawthorne. Avem în vedere tragismul gândirii umane în manifestările sale proprii, directe şi mai profunde. Considerăm că în nicio altă minte nu a pătruns mai adânc senzaţia acută de adevăr vizibil decât în mintea acestui om. Prin adevăr vizibil înţelegem sesizarea condiţiei absolute a lucrurilor prezente aşa cum sunt surprinse de ochiul omului care nu se teme de ele, deşi îi fac cel mai mult rău... Este un mare adevăr despre Nathaniel Hawthorne. El spune nu! ca un tunet; dar nici diavolul însuşi nu l-ar putea determina să zică da.”

Puţini scriitori au refuzat cu atâta îndârjire ca Nathaniel Hawthorne să se conformeze normelor convenţionale cu privire la mediul de origine şi experienţa unui mare romancier. Pentru Hawthorne, scrisul nu era arta socială a lui Dickens sau Trollope, pe care îi admira, ci o explorare a universalului care străluceşte sumbru sub suprafaţa lucrurilor. Aşa cum a observat poetul şi criticul american James Russell Lowell, „Dacă nu s-ar fi născut cu imaginaţie poetică, ar fi scris tratate despre Originea Răului".

Geniul lui Hawthorne este unic în literatura americană, inegal în creaţiile sale, dar ireproşabil sub aspectul seriozităţii morale. In scurtul său studiu despre Hawthorne, Henry James a scris: „A combinat într-un mod aparte spontaneitatea imaginaţiei cu grija obsedantă pentru problemele morale. Conştiinţa omului era tema lui, dar el a văzut-o în lumina fanteziei creatoare care adăuga interes din propria substanţă şi, aş spune, chiar şi importanţă". Romancierul foarte diferit care era Anthony Trollope, deşi admitea că „nu a existat niciodată o minte mai eficientă, mai puternică şi mai activă, dar mai puţin rotunjită şi mai ciudată decât cea a lui Nathaniel Hawthorne”, declara că „după ce îl studiezi, o să-ţi dai seama de valoare lui. Va sădi melancolia în sufletul tău, te va nelinişti cu presimţirile sale sumbre, aproape că te va zdrobi cu grijile lui imaginare; dar îţi va da posibilitatea să te simţi cu câţiva centimetri mai înalt în tot acest proces”.[1]

 

 

Bibliografie:

1- Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005